Mircea Flonta, Drumul meu spre
filozofie, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2016, 322 pag.
În memoria generaţiei mele,
de Mircea Flonta se leagă
imaginea profesorului excelînd
în claritatea gîndurilor. De
o punctualite bătînd în tipicărie
nemţească, purta mereu
cămaşă cu sacou, obicei la
care nu renunţa nici în zilele
toride din preajma sesiunii.
Se aşeza la catedră, îşi arunca
privirea pe un caiet de notiţe şi
apoi vorbea liber despre tema aleasă.
Vocea puternică îl ajuta să răzbească
în ultimul colţ al aulei, în vreme ce
mintea îi zbîrnîia sub obsesia rigorii:
urmărea o temă pînă în pînzele albe,
pentru ca la sfîrşit să vezi cum distincţiile
se aşezau disciplinat, ca soldaţii
destoinici, în două tabere opuse.
Frumuseţea e că, în loc să-şi declare
preferinţa pentru una din ele, Flonta
ne arăta că, dacă taberele nu se împacă,
nu e pentru că argumentele de care
fac uz sunt şubrede, ci pentru că
premisele pe care se sprijină sunt
contrare. Termenul-cheie era „supoziţie
tacită”: viziunea pe care o împărtăşeşte
un gînditor fără ca măcar să fie conştient
de ea. După cum îi este viziunea aşai
va fi şi poziţia în cursul polemicilor.
Prin grija pentru protocol, Mircea
Flonta semăna cu Dragan Stoianovici,
al cărui costum, cu cravata încheind
ultimul nasture al gulerului, făcea
parte din formula lui intimă. Stoianovici
fără cravată era o ipoteză absurdă,
un ens privativum, o privaţiune
imposibil de gîndit, la fel cum Flonta
fără sacou era un oximoron, un ens
negativum, o negaţie pe care mintea
n-o putea cuprinde. Cu o ţinută
hieratică, în care spinarea şi-o ţinea
dreaptă pînă la scrupul milităresc,
Stoianovici avea aceeaşi mină severă
ca Flonta, atîta doar că primul avea
o tentă cordială cu neputinţă de găsit
la al doilea. Primul preda logica, al
doilea teoria cunoaşterii, şi dacă îi
invoc laolaltă e pentru că aparţin
aceleiaşi categorii de profesori:
meticuloşi în expunere, cu o coerenţă
de cristal în înfăţişarea distincţiilor.
Dar la examen, cristalul dispărea şi
apărea sabia, Flonta fiind de o exigenţă
mergînd pînă la cruzime: îţi dădea
nota pe care o meritai, fără nici o
abatere inspirată de simpatii ascunse.
Deşteptăciunea lui nu răbda indulgenţa,
onestitatea nu îi permitea concesii.
Dacă printre calificative ar fi existat
verdictul de tăiere a capului, Flonta
l-ar fi dat fără ezitare ignoranţilor. În
ochii lui, să nu ştii la examen era o
dezonoare cu neputinţă de spălat.
În plus, la Flonta severitatea
era însoţită de o scorţoşenie arţăgoasă
de ardelean sadea, căruia umorile zgomotoase
ale regăţenilor îi provocau
tresăriri de iritare. Parcă un brîu
nevăzut, ca un nimb rece de rigiditate
pedagogică, îl ţinea departe de studenţ
i. Semăna cu un urs morocănos,
fără înclinaţii duioase, un ins ferecat
într-o platoşă aspră, din care spiritul
ludic se furişase înspăimîntat. De
aceea, nu doar că nu-ţi îngăduiai
bezele cu profesorul, dar nici măcar
nu-ţi trecea prin cap că ai fi pututo
face. Te aflai în faţa unui aparat ce
bătea metronomic tactul fiecărui curs,
în virtutea unei cadenţe din care
emoţia fusese alungată. Aducea cu
o capsulă etanşă, prin pereţii căreia
iradierea spiritului nu putea trece
decît dacă mai întîi se golea de vibraţia
sufletului. Un menhir impunător,
predîndu-şi impecabil materia, dar
un menhir ce transmitea o răceală
din faţa căreia te retrăgeai crispat.
Atunci am înţeles că un profesor te
poate lămuri fără să te mişte, te poate
convinge fără să te tulbure, îţi poate
explica fără să-ţi insufle vreo undă
de entuziasm. În fiinţa lui Flonta,
timbrul liric se stinsese cu totul,
pentru a lăsa liberă lumina egală a
raţiunii. Lîngă el, patima filosofiei
izbucnind ca manie celestă, acea
manie cînd vrei să rupi cerurile şi să
răstorni canoanele, nu apărea. A gîndi
sub imperiul lui impetu animi (al
imboldului sufletesc), din dorinţa
patetică de a înfiora auditoriul, nu
intra în vederile lui. Pur şi simplu
latenţele congenitale nu-i înlesneau
o asemenea ostentaţie. Pe scurt:
un mare profesor croit dintr-un aluat
dificil, pe jumătate introvertit, pe
jumătate coleric, un intelectual de
interior, simţindu-se mult mai bine
printre cărţi decît printre semeni.
Toate aceste trăsături le-am regăsit
în Drumul meu spre filozofie, un
volum pe care numai ilicit l-aş putea
numi autobiografic. Să-i ceri lui Mircea
Flonta să vorbească despre sine e
cum i-ai cere un preot ca, dîndu-şi
jos patrafirul, să ţină slujba în pielea
goală. Noţiunea de spovedanie nu
intră în ecuaţia minţii sale. Gîndul
că şi-ar putea dezvălui intimităţi i se
pare o indecenţă, iar gestul de a
depăna amintiri pitoreşti l-ar resimţi
ca pe o vanitate. Din acest motiv,
volumul e refacerea itinerei filosofice
pe care mintea lui a păşit din liceu
şi pînă în prezent.
Detaliile de viaţă sunt atît de sărace
că abia de poţi încropi un portret: copil
venit de la ţară, Mircea Flonta trăieşte
mirajul actului educativ la un liceu
din Arad şi apoi se înscrie la Facultatea
de Filosofie din Cluj, în 1951. Desfiinţarea
facultăţii îi îndreaptă paşii spre Bucureşti,
unde va absolvi Filosofia în 1955, cînd
va deveni preparator la aceeaşi facultate.
Ambele decizii, de a pleca la Bucureşti
şi de a deveni preparator, nu i-au
aparţinut. Alţii au decis în locul lui. De
aceea destinul l-a ajutat prin mijlocirea
întîmplării. Din 1955 şi pînă în 1967
va preda materialism dialectic şi istoric,
o tortură pe care o descrie amănunţit
în prima jumătate a cărţii. E uimitor
cît de lung a fost tributul pe care
profesorul a trebuit să-l plătească epocii.
Să-ţi intoxici mintea cu masoreţii
marxismului e un marasm de pe urma
căruia nimeni nu scapă fără sechele.
Anul de cumpănă a fost 1972, cînd a
putut pleca cu o bursă Humboldt la
München, scăpînd de propaganda de
la catedră. În Germania se va adînci
doi ani în filosofia limbajului şi în
gnoseologie. Întors în ţară, se va strădui
să predea teoria cunoaşterii sub paravan
marxist, împăcînd filosofia cu ideologia.
Prudent, are grijă să nu iasă în evidenţă
pentru a nu culege represalii. Va
face cît mai puţine concesii într-un
climat în care, fără compromisuri,
dispăreai în neant. Dar cu adevărat
liber să predea ce va dori va fi după
1990, cînd va deveni profesorul al cărui
ştaif l-am schiţat la început. E o modestie
bizară în toată cartea, autorul recunoscîndu-ş
i lacunele de pregătire, tocmai
el, a cărui cultură impune celui mai
pretenţios judecător. E o artă de a se
pune în umbră pe care autorul o desfă-
şoară aici.
Estetic vorbind, cartea e anostă,
fiind scrisă într-o limbă inertă, fără
ferment literar. Mircea Flonta nu are
înlesniri de stil. Îl preocupă ca nuanţele
să fie clare, fără a da atenţie la cît
sunt de inexpresive. Neavînd drojdia
prozodiei, frazele se aşază sec,
într-o procesiune placidă. Cine nu-i
cunoaşte persoana îşi va pierde treptat
motivaţia lecturii, cauza stînd în
smalţul tern al limbii.
Dar autorul reintră în pielea
gînditorului cînd atinge o temă aparte:
unde e de găsit marea filosofie? În
metafizică sau în filosofia limbajului?
În gnoseologie sau în filosofia analitică?
Răspunsul lui Flonta e diplomatic,
vrînd să împace toate taberele: dacă
există mai multe genuri filosofice
(specialităţi), între ele nu poţi face
o ierahie. De aceea, marea filosofie
nu e privilegiul unui gen anume.
Fiecare gen cu capodoperele lor, dar
genurile nu pot fi aşezate pe verticală
în „superior” sau „inferior”. Cine
alege filosofia limbajului şi ocoleşte
metafizica nu o face pe baza unor
argumente raţionale, ci pe seama
unor predispoziţii intime. Pur şi simplu
într-acolo îl trage flerul lăuntric. La
fel, cine se regăseşte în ontologie
mai mult decît în filosofia minţii nu
poate spune că prima e superioară
pe motiv că marile probleme (sensul
şi adevărul vieţii) sunt de găsit în ea,
în vreme ce filosofia minţii se ocupă
cu teme minore, prozaice, de o
tehnicitate aridă.
Înclin a-i da dreptate profesorului.
Ne alegem acea ramură din filosofie
către care suntem împinşi de latenţele
native. Şi acolo unde mă simt în
elementul meu, acolo voi declara
solemn că e marea filosofie, uitînd
că un altul se va simţi stingher în
acelaşi loc. Singurul impas vine din
neputinţa unor autori de a insufla
entuziasm estetic. Cînd citesc Nietzsche
sau Kierkegaard îmi creşte tonusul
minţii, dar cînd citesc Rorty sau Kripke
mă golesc de pofta de a mai medita
asupra lumii. La Mircea Flonta se
întîmplă invers: cercetarea analitică
îl atrage, în vreme ce eseistica sprin-
ţară îl indispune.
O carte al cărei autor e mai valoros
decît lasă să transpară din paginile
ei.
