Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Memorie „rea“ şi memorie „bună“ de Gabriel Dimisianu


Cronica melancoliei, astfel şi-a intitulat Ileana Mălăncioiu un volum de eseuri şi articole de acum câţiva ani, preluând titlul rubricii pe care o susţinuse mai înainte în „22“ şi în „România literară“. L-am recenzat la apariţie, observând atunci că autoarea şi l-ar fi putut intitula cu aceeaşi îndreptăţire Cronica sarcasmului. Melancolia şi sarcasmul coabitau în acele texte, ca elemente ale unei formule de aliaj sufletesc întâlnită rar, faţa şi reversul unei personalităţi duale.

În Recursul la memorie, cartea de Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, luăm act de aceeaşi pendulare între polul melancoliei şi polul sarcasmului, petrecută pe fondul unei vaste retrospecţii provocate. Poetei i se pun întrebări şi ea le răspunde scrupulos, punct cu punct, cu grija de a lămuri tot ce i se cere şi chiar şi ceva în plus, dacă este cazul, reexaminând un trecut de care sufleteşte nu s-a detaşat, nici gând de aşa ceva. Nici nu am fi avut temei să vorbim, dacă ar fi făcut-o, despre melancolie şi sarcasm, expresii ale implicării afective.

Formula cărţii ne duce cu gândul la convorbirile lui Florin Mugur cu Marin Preda, sau la convorbirile lui Claude Bonnefoy cu Eugène Ionesco. Atât că, în convorbirile cu Ileana Mălăncioiu, magnetofonul a fost scos din ecuaţie, dialogul purtându-se „exclusiv pe hârtie“. Aşadar, fără dezinvoltură şi fără spontaneitate, efecte pe care cei doi nu le urmăresc. Sunt oricum altfel decât dezinvolte aceste convorbiri, oricum altfel decât spontane. Sunt riguroase şi orientate către esenţial, materializând un proiect pe care Daniel Cristea-Enache ni-l face cunoscut de la începutul demersului său. Ceea ce şi-a propus să realizeze este „o incursiune în universul unui scriitor adevărat, pentru a-i vedea, dacă nu formula secretă a personalităţii, «cifrul» său, atunci măcar «blestematele probleme insolubile», frământările, obsesiile“. Şi mai ţine să precizeze un lucru Daniel Cristea-Enache, tot în punctul de pornire, anume că pentru el partenera de dialog aleasă reprezintă „un adevărat model, deopotrivă moral şi intelectual“.

Adoptând această perspectivă şi acest ton, Daniel Cristea-Enache se plasează la antipodul autorilor „dezinvolţi“ de interviuri, hărţuitori şi insolenţi, azi la modă, preocupaţi prea puţin de interlocutor şi prea mult de a se pune pe ei în evidenţă. Nu în felul acesta procedează Daniel Cristea-Enache, el acceptând regula jocului, odată ce s-a prins în el, şi anume aceea că „e o diferenţă de categorie între cel care întreabă şi cel care răspunde“. Şi dacă al doilea e de „categorie grea“, ca în cazul interlocutoarei sale, primul, adică el, nu poate fi, cum se resemnează cu umor, decât „de categorie semiuşoară (sau semigrea?, în orice caz, semi -)“. Fiind astfel (pentru că şi-a impus această „subordonare“) criticul e totuşi un conlocutor cu iniţiativă, deferent fără timorări şi extrem de stăruitor, reclamând ducerea până la capăt, până în nuanţe a discuţiei în jurul unui subiect („Aş vrea să ducem fiecare fir până la capăt, până limpezim şi nuanţăm opiniile şi argumentele dvs.“), incitând la înfrângerea tabu-urilor şi la deconspirări, pretinzând „exemple concrete“ şi nu doar trimiteri aluzive sau rămâneri la principii („vă propun să crăpăm puţin crusta acestor tabu-uri, să dăm nişte exemple concrete, individualizante“). Că Ileana Mălăncioiu dă curs îndată unei astfel de invitaţii este aproape inutil să mai spun. Oricum ar fi venit cu exemple, cu individualizări, dar e cu atât mai bine că i se cer. Nu este ea omul expectativei, al tatonărilor prudente, al plutirii în generalităţi, al respectării tabuurilor, din considerente tactice sau de oricare alt ordin. Tactica sa, dacă este să admitem că aplică o tactică, este aceea a francheţei, a sincerităţii de neoprit, chiar brutale, a dării cărţilor pe faţă, în orice împrejurare şi cu orice risc. Se întâmplă şi să greşească ţintele, atunci când este imperfect informată, sau să fie prea categorică, prea fără nuanţe, prea puţin suplă, cum să zic, atunci când îşi evaluează moral contemporanii, confraţii de condei. Drept este însă că şi aceştia, unii dintre ei, au cam făcut abuz de nuanţe în felul cum s-au manifestat prin vremuri, prea supli şi prea subtili în materie de conduită morală, de unde şi dificultatea, la urma urmelor, de a-i defini fără să-i simplifici.

Am vorbit despre melancolie şi sarcasm, ca atitudini coabitante în aceste Convorbiri. Să mai spunem că sunt prezente în doze variabile, după cum le reclamă factura subiectelor, a temelor aduse în discuţie şi a personajelor pe care fluxul memoriei le reproiectează. Desigur că melancolia va iriza imaginile copilăriei trăite de poetă în satul argeşean, într-o ambianţă asemănătoare, nu doar în spirit dar şi în fapte, cu aceea din scrierile lui Marin Preda. Melancolia va însoţi evocarea lecturilor împătimite, din adolescenţă şi de mai târziu, va lumina afectuos aducerile aminte despre vechii prieteni din mediul literar şi din alte medii. Cât priveşte sarcasmul, acesta exprimă, fără doar şi poate, un temperament, o pornire a firii, o predispoziţie. Dar este, în acelaşi timp, ca act derivat, şi expresia unei opţiuni estetice, a raportării la un model estetic. Nici o îndoială nu poate fi că modelul este Bacovia, poetul sarcasmelor organic asimilat de Ileana Mălăncioiu (despre un vers al lui ne spune că i-a intrat „pur şi simplu în sânge“), parte constitutivă a lumii ei interioare, încă înainte de a-şi fi dat seama de acest lucru: „undeva, în creierul meu, rămăseseră întipărite foarte multe versuri ale sale spuse pe un ton alb, uşor sacadat, care făceau parte din universul meu, chiar dacă nu eram conştientă de lucrul ăsta“. Destule au fost împrejurările propriei vieţi faţă de care poeta s-a simţit îndemnată să reacţioneze „bacovian“, cu „ironie amară“, ceea ce de altfel şi în prezent i se întâmplă, în era exasperantei tranziţii fără sfârşit: „Tranziţia asta care nu se mai termină m-a făcut să revin şi mai des la Bacovia. Fie pentru a spune cu o ironie amară «Mi-am îndeplinit toate profeţiile politice», fie pentru a repeta a nu ştiu câta oară «Finis... istoria contemporană./ E timpul, toţi nervii mă doar,/ O, vino odată, măreţ viitor»“.

Cu ironie amară priveşte Ileana Mălăncioiu spectacolul uman postdecembrist, cu ironie amară dar şi uluită de performanţele acrobatice, în sens moral, ale unor contemporani, fie ei oameni cu „memorie oscilantă“, cum îi cataloghează Daniel Cristea-Enache, fie de-a dreptul „amnezici“, cum îi socoteşte poeta. Amnezici în cunoştinţă de cauză, aş adăuga, amnezici într-un sens care le îngăduie pur şi simplu să se nască din nou, să-şi construiască un nou trecut, astfel zicând, să-şi compună şi să difuzeze despre ei înşişi o imagine care poetei îi stârneşte imense nedumeriri. Este cazul unui cunoscut (azi) comentator politic şi scriitor care „nu prea s-a remarcat prin cine ştie ce cărţi, nici prin cine ştie ce act de curaj înainte de 1989, ca după aceea să se uite la sine ca la un fel de Soljeniţân al nostru. Şi dacă s-ar uita numai el!“

Nu se uită, într-adevăr, numai el, ci şi mulţi alţii despre care atât de târziu am aflat (de la ei!) că au fost disidenţi sau chiar opozanţi, că au fost interzişi de la publicare, opriţi să călătorească, să primească burse în străinătate şi încă atâtea alte necazuri îndurate în vechiul regim. Pe acest trecut mai degrabă imaginar şi-au construit, însă, autoritatea morală postdecembristă, ni s-au şi înfăţişat ca modele etice, mai şi mustrând naţiunea din când în când, pentru că nu prea este la înălţimea lor.

Atât că Ileana Mălăncioiu nu se împacă nici cu ideile primite şi nici cu modelele autopropuse. Vrea să ştie pe ce se întemeiază un prestigiu şi câtă îndreptăţire are cineva, prin ce a făcut ieri şi prin ce face azi, să se instituie în instanţă morală. Vrea să ştie aceste lucruri şi pune, pentru a afla, întrebări, întrebări antipatice, sâcâitoare, pentru cei vizaţi, dar ce să facă, trebuie să le pună. Putea fi cineva, în regimul trecut, şi persecutat şi vedetă?, iată o întrebare. Alta: cum poate cineva să ceară, scoţându-se pe sine din cauză, ieşirea din scenă a „bătrânetului literar“, el însuşi nemaifiind tocmai tânăr, din moment ce a ucenicit cu sârg pe la „Flacăra“ lui Adrian Păunescu, cea de pe vremuri? Şi aşa mai departe.

Recursul la memorie preconizat în aceste Convorbiri este mai ales un recurs la memoria “rea” a poetei, cel puţin în punctul de plecare, un recurs la acea memorie care a făcut-o pe Ileana Mălăncioiu să nu uite nimic din ceea ce mulţi semeni ai ei ar fi dorit, cu ardoare, să le fie uitat. “Aveţi o foarte bună memorie «rea»”, îi spune Daniel Cristea-Enache, la început interlocutoarei sale, făcând un mic joc de cuvinte dar şi sugerând spiritul în care ar vrea să fie purtat “dialogul pe hârtie”: “rău”, adică neapărat critic şi neapărat deschis, fără a menaja pe cineva şi fără precauţii. Nici nu era nevoie de această sugestie, poeta comportându-se în felul dorit de interlocutor din pornire naturală, cum am mai spus. Nu se va purta cu mănuşi cu nimeni, va ataca mereu frontal şi explicit, doar afişând câteodată prefăcute mirări sau întristări, procedee clasice ale ironiei: “...să vorbim despre obsesia Premiului Nobel, care nu ne face ridicoli de azi-de ieri, ci de când ne ştim. Numai că, dacă înainte de 1989 le dădea insomnii doar bărbaţilor cu funcţii înalte, între timp a căpătat un caracter mai democratic. Spun asta fiindcă am aflat, cu tristeţe, că o distinsă poetă nu are nici o îndoială că ar fi trebuit să-l primească ea, dar n-a reuşit să pătrundă în Suedia fiindcă sunt eu prietenă cu Gabriela Melinescu. Oricât am încercat s-o fac să înţeleagă că autoarea Jurământului de sărăcie, castitate şi supunere are altceva mai bun de făcut decât să stea pe graniţa ţării de adopţie ca să nu pătrundă acolo vreo altă poetă din România, nu am ajuns la nici un rezultat”. O tehnică proprie a lichidării repezi pune în funcţiune Ileana Mălăncioiu, prin supunere la proba constrângătoare a faptelor trăite de ea însăşi. Lucrurile stau aşa şi nu altfel pentru că a văzut cu ochii ei ce s-a întâmplat, a auzit cu urechile ei ce a spus cineva într-o împrejurare sau alta. Apelează rar, în aceste Convorbiri, odată sau de două ori, la mărturiile indirecte (“...odată, când mă aflam la mare, cineva ne-a spus că...”), acestea fiind, desigur, mai puţin creditabile, atrăgându-ne, vrem-nu vrem, în terenul zvonisticii de culise literare.

Pe lângă recursul la memoria “rea”, există în Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache şi un recurs, la fel de amplu, dacă nu şi mai amplu, la memoria “bună” a poetei, activată însă şi aceasta tot de impulsiuni polemice: “...mă îngrozeşte ideea că se încearcă scoaterea din cultura română a unor mari autori pentru că au fost de dreapta şi a altora pentru că au fost de stânga. Fiindcă nu ştiu cu ce mai rămânem”.

S-a înţeles că poeta repudiază extremismul de orice culoare, spiritul de revanşă pus în funcţiune de unii revizuitori recenţi ai literaturii contemporane şi interbelice, motivaţi mai totdeauna politic, negaţionismul postdecembrist care e orice altceva decât o manifestare a conştiinţei critice. Mai există apoi indiferenţa, amneziile, ignoranţa, învălmăşirea criteriilor, tot atâtea metehne împotriva cărora memoria “bună” a poetei are de luptat şi o şi face.

Sunt scriitori importanţi, într-un fel sau altul, sunt mari scriitori ai ultimei jumătăţi de veac, fie uitaţi fie minimalizaţi, din motive diverse, pe care Ileana Mălăncioiu îi aduce acum în atenţie, act recuperator legitim şi nobil. “Scrisul reprezintă o modalitate de a lupta cu moartea, nu cu morţii”, scrie Ileana Mălăncioiu, referindu-se, printre altele, la şirul de atacuri nedrepte, multe dintre ele, la care au fost supuşi Noica, Eliade, Cioran, ei nemaiavând cum să se apere. Deci trebuie alţii să o facă. Nici Eugen Jebeleanu nu se mai poate apăra, şi el atacat în lipsă şi deseori pe nedrept. Va fi avut Jebeleanu păcate, erori de opţiune politică, dar uită azi cei care îi văd numai erorile faptul că în jurul său se strângeau, în anii dictaturii ceauşiste, toţi nemulţumiţii din lumea literară, că a iniţiat proteste, că i-a luat public apărarea Monicăi Lovinescu, terfelită în chiar anul centenarului părintelui său ilustru. Cine a mai îndrăznit?

Să remarcăm ceea ce am remarcat şi altă dată la Ileana Mălăncioiu: spiritul larg de comprehensiune literară, capacitatea de a preţui literar pe cineva de care o despart convingerile politice sau de alt ordin. “Timpul şi opţiunile” au îndepărtat-o, de pildă, de Ion Gheorghe, dar continuă să creadă că de la el “vor rămâne câteva cărţi de poezie adevărată”. Şi de Nichita Stănescu multe au despărţit-o, ceea ce nu o împiedică azi să afirme cât se poate de limpede şi în răspăr cu opiniile negative recente: “a schimbat limbajul poeziei. După el nu se mai scrie aşa cum se scria înainte”.

Receptaţi simpatetic sunt Virgil Mazilescu şi Marius Robescu, alături de care Ileana Mălăncioiu şi-a făcut “ucenicia”, desigur Gabriela Melinescu, “personalitate infinit mai puternică decât li se pare celor ce o situează încă în umbra lui Nichita”, Lucian Raicu, “marele critic”, Sonia Larian al cărei roman, Bietele corpuri, este o carte de “o sensibilitate şi o subtilitate rar întâlnită”, Alexandru Vona ale cărui Ferestre zidite au constituit pentru poetă “o surpriză de zile mari”, Valeriu Cristea a cărui frumoasă evocare, din finalul cărţii, denotă afinităţi existenţiale cu autorul Bagajelor pentru paradis.

Memoria “rea” şi memoria “bună” conlucrează fast în cuprinsul acestei cărţi de captivante convorbiri, purtate “pe hârtie” de marea poetă şi de criticul cel mai proeminent al generaţiei lui.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara