Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Memorie şi memorialişti de Gabriel Dimisianu


Cartea consacrată de Al. Săndulescu memorialiştilor români apare într-un moment care ne îndreptăţeşte să vorbim despre ecloziunea genului memorialistic, după ce multă vreme, la noi, înainte de 1990, acesta s-a aflat în dificultate şi chiar în regres. În timpul comunismului, publicarea de memorii, de jurnale, ale clasicilor sau ale autorilor contemporani, era privită cu mefienţă de cerberii ideologici. Genul li se părea excesiv de liber, prezentând riscul de a face să circule judecăţi prea „subiective”, neortodoxe, fie privitoare la trecut, la istorie, fie la realităţile zilei. Dintre scrierile vechilor autori, când era vorba să fie reeditate, cele mai multe dificultăţi le întâmpinau memoriile, jurnalele, iar dacă apăreau, apăreau cu omisiuni, cu amputări, tratament de care nu au fost scutite nici măcar Scrisorile către V. Alecsandri ale lui Ghica, operă totuşi atât de îndepărtată în timp. Cu atât mai mult aveau să fie supuse schilodirilor opere memorialistice mai recente, marile jurnale ale lui Rebreanu sau Gala Galaction, de exemplu, sau „notele zilnice” ale lui Camil Petrescu, toate conţinând judecăţi „neavenite”, neconcordante, în orice caz, cu versiunea stabilită oficial despre anume evenimente sau figuri istorice. Drept care ce nu convenea era pur şi simplu eliminat, extirpat, scos din text, uneori indicându-se operaţia mutilantă prin nefastul semn al „croşetelor”, iar alteori nici măcar prin atât.

În ce priveşte epoca postbelică, până în 1990, aceasta a fost cu totul neprielnică afirmării genului memorialistic. A ţine atunci jurnale, a scrie memorii era o îndeletnicire care îl expunea, pe cel care îndrăznea să o practice, unor mari primejdii, mergând de la pierderea libertăţii până la pierderea vieţii (v. cazul Gheorghe Ursu). Cu toate acestea au fost scriitori care au îndrăznit. Al. Săndulescu analizează textele memorialistice ale lui C. Rădulescu-Motru, Petre Pandrea, Pericle Martinescu, scrise pe ascuns în anii de teroare (ale lui Pandrea între două închisori), ieşite la lumină după 1990, într-un climat care le-a asigurat o extraordinară receptare. Împreună cu altele, de asemenea comentate în cartea sa de Al. Săndulescu, au scos din criză genul memorialistic, determinând acea ecloziune de care vorbeam, configurând un curent care aproape că a pus în umbră, pentru o vreme, literatura de ficţiune. Jurnalele, cărţile de memorii şi cărţile-document, epistolarele erau căutate cu fervoare de cititorii primului deceniu postdecembrist şi mai sunt căutate şi azi.

Rămâne totuşi întrebarea pe care şi-o punea recent, în „Ramuri”, N. Prelipceanu, reformulând-o pe aceea mai veche a lui Kogălniceanu referitoare la „traducţii”: fac jurnalele o literatură? Vom răspunde că jurnalele singure nu fac o literatură, dar fac parte, neîndoielnic, din literatură, atunci când sunt estetic expresive, când ni se impun atenţiei prin însuşiri literare, evocatoare şi portretistice. Când sunt citite nu doar pentru faptul că documentează în legătură cu nu ştiu care subiect, dar şi de plăcere, indiferent dacă autorul a urmărit sau nu acest efect. Al. Săndulescu crede acelaşi lucru şi o spune explicit în introducerea cărţii despre memorialiştii români: „În cazul talentelor narative (relevabile şi în texte scrise fără o intenţionalitate artistică), jurnalele, memoriile, amintirile sunt chiar literatură la anumiţi autori de clasă înaltă, nu odată concurând romanul”.

Revenind la cartea lui Al. Săndulescu, să mai arăt că pentru autor genul memorialistic este unul cu frontiere elastice şi de aceea foarte încăpător. Înglobează nu doar memoriile, care sunt „selective” şi „beneficiază de perspectiva timpului”, ci şi jurnalele sau corespondenţa, care „notează evenimentele sau stările psihice spontan, sur le vif”. Plasat pe această poziţie, Al. Săndulescu va observa „caracterul compozit” al multor scrieri memorialistice româneşti, dintre cele mai semnificative, cum ar fi, din inventarul clasic, cele ale lui B. P. Hasdeu sau Iacob Negruzzi (jurnale completate de amintiri), ale lui T. Maiorescu (jurnal şi epistolar), ale lui Duiliu Zamfirescu (memorii şi epistolar), ale lui Ion Ghica (amintiri sub formă de scrisori). Şi tot „compozite” îi apar scrierile memorialiştilor contemporani, de la N. Steinhardt la Pericle Martinescu, de la Ion Ioanid la Mircea Zaciu şi la mulţi alţii convocaţi de autor în paginile cărţii „în ideea de a atrage atenţia asupra valorii complexe a memorialisticii ca gen”.

A memorialisticii ca gen şi mai ales a memorialisticii ca expresie românească a genului, fiindcă obiectivul acesta l-a avut autorul în vedere în primul rând: să ofere, prin analize însumate, o cât mai cuprinzătoare imagine (completă nu putea fi) a contribuţiei memorialiştilor români, proiectată istoric şi mereu raportată la criteriul expresivităţii literare. Aspectele teoretice ale problemei nu-l preocupă în fond pe Săndulescu, după ce a enunţat, în punctul de pornire, teza frontierelor elastice ale genului memorialistic. Ce urmează în carte sunt reconstituiri şi analize, foarte atente şi perfect documentate, fructificând experienţa vastă şi eminentă de istoric literar a autorului. De altfel, despre memorialiştii comentaţi aici (despre cei mai mulţi) Al. Săndulescu nu scrie acum pentru prima dată, iar despre doi dintre ei (Duiliu Zamfirescu şi Liviu Rebreanu) a scris cărţi.

Studiile lui Al. Săndulescu reclădesc, refac din interior, putem spune, lumile evocate de memorialiştii români, procedând riguros şi fără grabă, cu insistenţe pe amănuntele revelatoare, în spiritul răbdător şi tenace al acelui soi de cercetare literară care verifică bine, din aproape în aproape, terenul pe care înaintează. Nu-şi refuză însă cu totul plăcerea formulărilor repezi, concluzive şi rezumative, patinând uneori, ce e drept, pe generalităţi (cutare este „un excelent povestitor”, altul „dă admirabile pagini de literatură”), dar şi izbutind, cel mai adesea, să surprindă nota esenţială a unei personalităţi, a unei formule stilistice, enunţată concis şi câteodată plastic: Ghica scrie „cu o pană veritabilă de romancier obiectiv”, C. A. Rosetti „apare în lumina crudă a confesiei lucide”, tânărul B. P. Hasdeu e „un Peciorin moldav, cu porniri de iunker”, Radu Rosetti este „un Ghica moldav”, C. Argetoianu are „totdeauna la îndemână un ac ironic”, E. Lovinescu „n-a cruţat pe nimeni, în schimb i-a nemulţumit pe toţi”, Ionel Teodoreanu „are parcă mereu o psihologie de nepot al bunicilor”, Petre Pandrea „are gura rea, căzând repede pe enormităţi”.

Dimensiunea istorică şi istorico-politică a memorialisticii româneşti îl interesează pe Al. Săndulescu poate la fel de mult ca dimensiunea literară a acestei memorialistici. De aceea nici nu se ocupă în carte de memorialiştii aplecaţi prea mult asupra lor înşile, abstraşi din istorie şi „rupţi” de politic (un Radu Petrescu), ci de cei implicaţi, fie direct în practica politică (I. G. Duca, Argetoianu), fie ca indivizi care au suportat vitregiile unei epoci şi ale unor calamităţi istorice despre care au ţinut să lase o mărturie. Eroi ai detenţiei ca Petre Pandrea, Ion Ioanid, Lena Constante, N. Steinhardt, N. Carandino, Florin Constantin Pavlovici, protagonişti ai exilului politic (Al. Ciorănescu, Sanda Stolojan, Adriana Georgescu, N. Stroiescu-Stânişoară) sunt prezenţi în carte cu depoziţiile lor. Mărturiile despre închisoare sau acelea despre actele împotrivirii la comunism şi la ocupaţia sovietică, din primii ani de după război, constituie pentru Al. Săndulescu elemente de raportare istorică şi uneori de revizuire a unor stereotipii de gândire. Iată cartea de însemnări memorialistice a Adrianei Georgescu, fosta şefă de Cabinet a generalului Rădescu în timpul scurtei guvernări a acestuia, este producătoare de probe care contravin imaginii acreditate în Occident despre pasivitatea românilor faţă de regimul comunist impus de ocupanţii sovietici. Nu am avut o Budapesta în 1956, nu am avut o Praga în 1968, dar am avut mai înainte o rezistenţă anticomunistă de o amploare pe care celelalte ţări din jur nu au cunoscut-o. Rezistenţa armată a fost numai la noi. „Mai degrabă avem de-a face cu o evoluţie diferită, scrie Al. Săndulescu pornind de la mărturiile Adrianei Georgescu, cu un raport invers, care evidenţiază faptul că, în timp ce vecinele noastre au fost imediat după 1945 mai obediente faţă de «marele frate» de la Răsărit, România s-a aflat în fruntea rezistenţei anticomuniste”. Astfel se şi explică amploarea acţiunilor de represiune, caracterul extrem de brutal, sângeros al acestora, mai brutal şi mai sângeros decât în alte părţi, astfel încât „România nu a mai putut deţine locul iniţial”. Despre rezistenţa românească şi despre violenţa represiunii a vorbit un martor direct şi o victimă a acestora, Adriana Georgescu, prin acel „veritabil jurnal de front”, şi aceasta o făcea încă în 1951, când era publicată cartea ei la Paris. Dar ce folos! Occidentul nu era atunci dispus, şi nu a fost multă vreme, să ia act de asemenea mărturii, incomodante.

El însuşi fiu de deţinut politic (tatăl său a suportat o detenţie de aproape 13 ani!), urmărit mult timp, din această cauză, de efectele ð„dosarului de dalmaţian”, Al. Săndulescu, fără a fi pătimaş, scrie cu o tensiune specială despre experienţele „universului carceral”, astfel cum sunt ele evocate de eroii acestuia. De fapt despre experienţele întregii societăţi româneşti, subjugată de totalitarismul roşu. Cartea despre Memorialiştii români este şi o carte despre el însuşi a lui Al. Săndulescu, prezenţă discret strecurată în pagini, dar lesne de identificat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara