Spectacolele de dans de la Teatrul Odeon se succed uneori în ritm alert. La această scenă de teatru, deschisă şi dansului, apelează diferite companii, şcoli de coregrafie şi organizatori de festivaluri de dans, dar pilonul principal al acestor manifestări, rămân serile de dans pe care le organizează Răzvan Mazilu de două stagiuni, cele din acest an intrând chiar în repertoriul teatrului. Suita lor din această stagiune a ajuns, la cel de al treilea program, oferit unor coregrafi de dans contemporan, doi dintre ei, Mihai Mihalcea şi Florin Fieroiu, deplin afirmaţi, iar cel de al treilea, Ioana Macarie, aflându-se la început de drum, către afirmarea deplină.

Mihai Mihalcea face parte din generaţia ajunsă la maturitate artistică şi deci la plenară conturare de sine, generaţie care, date fiind condiţiile precare ale desfăşurării vieţii noastre artistice, şi-a găsit şi îşi găseşte, în continuare, mult mai multe posibilităţi de a-şi pune în operă ideile înafara spaţiului cultural românesc decât înlăuntrul lui. Un exemplu îl constituie chiar piesa coregrafică prezentată în cadrul programului Dans la Odeon. 3, un solo conceput şi interpretat de coregraf, Memorie de vânzare (copilărie indusă). Publicul românesc vede abia acum lucrarea, exact după un an de la data la care ea a fost concepută, în aprilie-mai 2002, în timpul unei rezidenţe care i-a fost oferită la Tanzquartier din Viena, în urma unei selecţii internaţionale la care a participat. Piesa coregrafică este în consecinţă şi o producţie internaţională: M(ihai) M(ihalcea) Solitude Project, Centre National de la Danse Paris, Theorem. Sol. East, Centrul Multi Art Dans din Bucureşti şi Internaţionale TanzFest din Berlin.

Solo-ul urmăreşte, ca idee, eliberarea din memorie a unor foarte îndepărtate impresii sedimentate cândva acolo, în copilărie, precum amintirea unei elegante perechi de pantofi ai mamei sau emoţia puternică pe care i-o produceau în acea vreme filmele indiene care rulau la noi. Pantofii sunt incorporaţi treptat mişcării, fluidul muzicii de inspiraţie indiană, semnată de Hemdas Pregoda şi Jérome Soudain curge continuu, în timp ce mişcările se succed cu o lentoare care aminteşte de dansul buto japonez, fără a avea însă înrudiri plastice cu acesta. Conştient sau nu, modelajul corpului dansatorului poartă amprenta plasticii sculpturale europene, de factura unui Bourdelle.

Cea de a doua piesă coregrafică a serii aparţine celuilalt reprezentant important al mişcării de dans contemporan de la noi, Florin Fieroiu. O altă personalitate capabilă să depăşească dificultăţile actualului moment cultural şi să se afirme în egală măsură ca dansator, coregraf şi regizor, pe scene româneşti şi străine.

Atmosfera "anilor nebuni", lipsiţi încă de conştiinţa dezastrului care începuse să se deruleze în spaţiul european, este prezentă în Autoportret 1940, o lucrare pusă în valoare, în egală măsură, de dinamica mişcărilor concepute de coregraf, de atmosfera muzicii lui Eartha Kitt şi de interpretarea lui Răzvan Mazilu, care, uneori şi în acest caz întâmplarea se petrece din nou înghite parţial intenţiile coregrafului şi le remodelează după propriul său gust.

În acest moment al stagiunii, Răzvan Mazilu, prezent ca interpret pe două scene bucureştene, aici la Odeon şi la Opera Naţională din Bucureşti, face proba unei diversităţi de interpretare remarcabilă. De la nonşalanţa gestului din acest Autoportret 1940, la forţa dramatică din Casa Bernadei Alba, în coregrafia lui Ioan Tugearu, şi până la comicul savuros din Visul unei nopţi de vară aparţinând coregrafului belgian Marc Bogaerts, paleta sa interpretativă dovedeşte o bogăţie impresionantă.

În fine, cea de a treia piesă a serii, Astăzi la ora 19, creaţie a Ioanei Macarie, prezentată întâia oară acum o jumătate de an, pe scena Centrului MultiArtDans, a fost bine pusă în valoare în noul spaţiu scenic. Absolventă a Liceului de coregrafie Floria Capsali în 1998 şi a UNATC în 2002, Ioana Macarie reprezintă cea mai tânără generaţie de coregrafi, care, de la debut, promit a-şi contura o frumoasă carieră de creator.

Faţă de consideraţiile făcute în cronica mea de acum şase luni, în care subliniam dramatismul intens şi hipersensibilitatea coregrafei şi a dansatoarelor ei. Ioan Marchidan, Carmen Riban, Alexandra Pirici (o interpretă nouă), alături de actorii Mihai Marinescu, Gabriel Călinescu şi Ionuţ Kivu (un interpret nou), o aparent măruntă modificare a finalului piesei, când cele trei perechi se îmbrăţişează, aruncă o nouă lumină asupra întregului discurs coregrafic, care devine astfel istoria posibilă a unor cupluri, care, dincolo de disensiunile inerente oricăror relaţii umane, se pot regăsi în pasagere momente de reconciliere.

La sfârşitul celei de a doua stagiuni de Dans la Odeon nu le dorim organizatorilor decât ceea ce le doream şi cu un an în urmă: să ducă proiectul mai departe, de dragul dansului în sine, dar şi al spectatorilor fideli, care umplu întotdeauna sala până la refuz.