Dedicaţie: închin aceste rînduri sacerdoţilor de la
Curtea Constituţională, spre desfătare

Comunismul ca mistică (I)

ep|Şind cu mult simpla acţiune politică, socială şi economică, sistemul comunist a încercat să devină şi să se impună ca o religie fără Dumnezeu. Deliberat, într-o mare măsură, dar şi prin­tr-un infailibil instinct primar, el a reuşit să ocupe încetul cu încetul toate com­par­timentele şi funcţiile organismului social. Repede instaurat ca stăpîn peste trupuri, cu oasele cărora a albit geografia şi istoria, nu a părăsit niciodată visul de a poseda cu aceeaşi tărie sufletele şi conştiinţele. Insuşindu-şi în detaliu toate traseele creştinismului, cu ordinea, instituţiile şi ceremonialurile sale, comunismul a resuscitat ideea mesianică şi a reformulat promisiunea Edenului. Locul înaintemegătorilor şi al profeţilor a fost preluat de către Marx şi Engels şi de către toţi creatorii de utopii sociale de la Campanella şi pînă la Fourier, iar condiţia de mîntuitor şi de agent al izbăvirii i-a revenit, cu voia dumneavoastră, lui Vladimir Ilici Ulianov, zis Lenin pe numele său mistic. Patria vodcii şi a tabaciocului a devenit }ara Sfăntă, iar neamul de mujici şi de resemnaţi ai stepelor s-a transformat subit în popor ales. Şirul de comisari şi toată liota de secretari s-au instalat ca adevăraţi mitropoliţi, episcopi şi protopopi, după cum celulele şi organizaţiile de bază au luat şi ele locul bisericilor locale şi al soborului parohial. Iar pentru că Iisus a mîntuit lumea prin jertfă şi prin propriul lui sînge, noii mîntuitori au găsit că e mai profitabil să o izbăvească, din nou, prin sîngele altora. Al milioanelor de supuşi care nu se arătau prea tari în credinţă şi suficient de zeloşi în adoraţie. Ereticii şi rîvna lor sectară au fost drastic sancţionaţi ca deviaţionişti şi tot atît de eficient excomunicaţi cu ştreangul, cu pistolul, cu poţiunea de şoricioaică sau, şi mai simplu, cu ranga. Ecumenismului i-a luat locul unirea mondială a proletariatului, iar ideea conspirativităţii iniţiale, a ilegalităţii, s-a substituit patimilor şi martirajului, devenind o formă supremă de legitimare. Inchisorile prin care cîţiva huligani ai istoriei au fost cazaţi, din cînd în cînd, pentru a-şi desăvîrşi studiile, de cele mai multe ori nici măcar începute, au fost transformate în locuri de pelerinaj şi de pietate obligatorie. Măcinat de boli, mai mult sau mai puţin lumeşti, cu creierul dizolvat sub acţiunea tenace a sifilisului, Lenin a fost eternizat sub formă de carcasă şi expus public spre deliciul necrofililor şi pentru încurajarea partinică a tinerilor căsătoriţi. Cultul moaştelor şi al sfintelor relicve din lumea creştină a primit aici replica unei subtile amenajări medico-legale. Lăsînd la o parte ceremonialul public, delirul în masă şi dezmăţul pseudoliturgic, convocarea copiilor şi alte asemenea gesturi de consacrare, comunismul este unul dintre cei mai primitivi mutilatori ai artei. El a făcut din artist un slujitor necondiţionat şi din artă un rudimentar mijloc de propagandă. Ideologizată şi indoctrinată pînă la golirea ei de orice sens interioar, creaţia a devenit un simplu instrument al unei noi mitologii. Iconarul, pictorul sau sculptorul, cioplitorul de iconostase şi de portaluri, care altădată erau factori ai apropierii omului de Dumnezeu, au fost obligaţi să se închine terorismului organizat. Pseudoeroul s-a substituit sfîntului, imaginea musculoasă a oţelarului a luat locul personajului exemplar, şi forma supradimensionată s-a înfîţişat maselor drept proiecţie monumentală. In locul erminiilor au apărut tratatele de estetică proletcultistă, Dionisie din Furna a fost înlocuit de Jdanov, realismul a devenit obligatoriu socialist, iar beneficiarul a năpîrlit la comandă şi, din om pur şi simplu, a renăscut ca om nou, animat de nobilul sentiment al spaimei şi al obedienţei. Sistemul s-a ruinat acum, vestigiile lui artistice zac prin depozitele muzeelor, iar cărţile de estetică au amorţit şi ele. Dacă privim, însă, cu puţină atenţie în jurul nostru, omul nou este încă destul de vioi; atîta doar că a schimbat spaima în aroganţă şi obedienţa în resentiment.

Comunismul şi postcomunismul în pictura românească (II)
(o panoramă succintă)

Dacă observaţia că o generaţie creatoare acoperă cam treizeci de ani, atunci o radiografie a picturii româneşti în ansamblul său, dar şi a fiecărui artist în parte, pe acest modul, cu intenţia declarată de a identifica mutaţiile de interes estetic şi redistribuirea accentelor filosofico-doctrinare, ar putea scoate în evidenţă aspecte extrem de interesante. Pe lîngă datele sale ereditare, pe lîngă acea ,,presiune originară" a dublei tentaţii Orient - Occident, pictura de şevalet din România a suportat şi succesive ,,presiuni de context", acele intervenţii brutale născute din convulsiile istoriei mici şi din bovarismele pseudoteologale de natură ideologică şi politică. Generaţii la rînd, începînd cu acelea interbelice şi sfîrşind cu cele născute în deceniile 6-7, şi-au tot modificat percepţiile şi retorica în funcţie de agresivitatea sau de toleranţa cenzurii, de formele pe care le-a îmbrăcat intervenţia directă a comenzii politice în dinamica şi în metabolismul creaţiei. Aşadar, pe lîngă interogaţia de ordin metafizic, pe lîngă indecizia abisală între corporalitatea formei artistice şi între puterea de seducţie a idealităţii, a spiritului acorporal şi pur, artistul român a fost constrîns să facă faţă şi unei alt fel de indecizii: între a picta la comanda unor agenţi ai terorii politice sau a refuza colaborarea cu riscul identificării ca duşman, al interdicţiei şi al exilului din viaţa publică pînă la limita morţii civile. Dacă luăm, în consecinţă, ca reper al dinamicii creaţiei, fie ea la nivelul întregului fenomen, fie la nivel individual, intervalul 1934 - 1964, atunci această ,,dinamică" este una negativă, entropică, un simplu sinonim al alienării estetice şi al disoluţiei morale. Artişti importanţi din perioada interbelică, pe care instaurarea regimului comunist i-a surprins în plină activitate şi în deplină forţă creatoare, printre care mulţi insurgenţi din cel de-al doilea val avangardist, fie au tăcut şi au căzut, într-un fel sau altul, în dizgraţie - iar această ,,dizgraţie" mergea, de multe ori, pînă la a li se controla şevaletul şi penelurile spre a se constata dacă ele prezintă urmele vreunei folosiri recente -, fie şi-au schimbat sever expresia şi stilistica, asumîndu-şi declarat doctrina şi tipologia formală a realismului socialist. Dacă, dimpotrivă, avem în vedere întervalul 1965 - 1995, atunci sensul schimbării este unul afirmativ, unul care include în acelaşi timp semnele relaxării morale şi dovezile certe ale funcţionării limbajului. Generaţia de artişti care se afirmă la începutul acestui interval evolueză într-un sens invers decît predecesorii săi şi reconectează limbajul la nevoile fireşti de exprimare ale picturii; ea face acest lucru atît prin recuperarea valorilor interbelice, cît şi prin deschiderea spre valorile europene, în măsura în care acest acces este posibil. Pionierii acestei desprinderi de realismul socialist, la început mai timid, apoi din ce în ce mai ferm, renunţă la iconografia oficială, părăsesc imaginile de şantier, scenele de muncă din fabrici şi din uzine, atitudinile eroice ale ţăranilor înregimentaţi în organizaţiile cooperatiste şi se repliază în genurile discrete şi complet dezimplicate ideologic: peisagistica şi natura statică. Chiar dacă aceste gesturi par excesiv de prudente, avînd în vedere faptul că ne situăm în plin deceniu şapte, cînd în Europa şi în lume se consumă experienţe radicale, în contextul retrîns al artei româneşti ele au un rol fundamental.