Dialog între Gellu Dorian şi Valentin Coşereanu,
fost manager al Memorialului Ipoteşti
Gellu Dorian: Cum a început
Memorialul Ipoteşti?
Valentin Coşereanu: În aprilie
1992, cu un ajutor substanţial dat de
eminescologul Petru Creţia întru
definitivarea demersurilor noastre
de până atunci, a fost înfiinţat prin
H.G. (nr. 188/17 aprilie), Memorialul
Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii
„Mihai Eminescu”, instituţie ce trecea
în subordinea directă a Ministerului
Culturii. Am hotărât ca, mai întâi,
activitatea Memorialului să se axeze
pe una muzeografică, respectând ceea
ce era stipulat în actul normativ:
valorificarea deplină şi integrarea
în circuitul naţional şi universal a
spaţiului eminescian de la Ipoteşti;
asigurarea introducerii obiectivelor
din cadrul centrului în circuitul turistic
naţional şi internaţional. Imediat după
aceasta am insistat pentru desfăşurarea
activităţii de cercetare, angajând de-a
lungul anilor, cercetători din toată
ţara, nu numai de la Botoşani, aşa
cum se făceau presiuni chiar din partea
autorităţilor locale. Dar au fost angajate
personalităţi cunoscute cu preocupări
şi în domeniul operei şi vieţii marelui
poet, precum: Petru Creţia, Gh.
Grigurcu, Alex. Ştefănescu, Dumitru
Irimia, Pompiliu Crăciunescu, Rodica
Marian, Ilie Constantin, Valy Ceia,
dr. Constantin Romanescu, Noemi
Bomher, Cristian Bădiliţă, Marina
Vraciu etc.
Când au dorit să se descotorosească
de mine, mi s-au pus în cârcă şi aceste
angajări, în ciuda faptului că manuscrisele
acestora, dar şi volumele editate stau
mărturie în acest sens. Mai mult decât
atât: parlamentarii botoşăneni înşişi
insistau încă de pe atunci ca cercetătorii
de la Memorial să fie angajaţi dintre cei
locali (insignifianţi pe lângă numele de
mai sus). Le-a răspuns pe măsură Ion
Caramitru, atunci ministrul Culturii:
Nici miniştri nu se numesc numai din
Bucureşti, ci din toată ţara! Cu atât mai
mult la Eminescu acasă! Dar presiunile
tot au continuat. După ce Ministerul
Culturii, de-a lungul anilor, a investit
la Ipoteşti aproximativ 75-80 de miliarde
(lei vechi), în anul 2002, ministrul Răzvan
Theodorescu a găsit de cuviinţă ca
Memorialul să treacă înapoi la Consiliul
Judeţean Botoşani. Apoi lucrurile au
luat-o la vale, cum zice românul. Instituţia
s-a deteriorat în aşa măsură, încât a
devenit, dintr-un centru de importanţă
naţională şi europeană, unul de factura
a ceea ce comentam la început: un
cămin cultural dintr-un sat uitat de
lume, cu activităţi făcute formal, în care
incompetenţa profesională iese la
suprafaţă ca uleiul deasupra apei.
Aşa a ajuns din nou Memorialul Ipoteşti
– Centrul Naţional de Studii „Mihai
Eminescu” un punct minuscul pe harta
culturală a ţării. Despre cercetare nici
nu mai este vorba; au fost transformate
toate posturile de cercetător ştiinţific,
obţinute cu atâta dificultate la vremea
respectivă, în altele, funcţie de interesul
unora sau altora care conduc destinele
judeţului şi ale Centrului de la Ipoteşti.
Mai trebuie spus că cercetarea nu
se oprea doar la editarea în volum a
rezultatelor cercetătorilor angajaţi;
era în plan editarea unei reviste proprii,
în care urma să publicăm materialele
mai scurte (aflate şi astăzi în fondul
Bibliotecii Naţionale de Poezie), privind
opera în întregul ei, iar în legătură
cu viaţa, s-a pus accent nu numai pe
copilăria poetului la Ipoteşti, dar şi
pe descifrarea arealului ipoteştean
în opera lui Eminescu, lucru necunoscut
în toată profunzimea şi întinderea lui.
Rezultatul? Deşi din 2009 acolo se
edita, în colaborare cu o echipă de
profesionişti de la Fundaţia Culturală
Hyperion-c.b. Botoşani (eram încă la
conducere acolo atunci !), cu sprijinul
direct al Consiliului Judeţean Botoşani
(aici pot spune că dl Mihai Ţîbuleac,
preşedinte al Consiliului Judeţean
Botoşani pe atunci, a făcut două lucruri
pentru Memorial, unul bun: a dat o
decizie de editare prin Memorialul
Ipoteşti a revistei de cultură Hyperion
şi altul prost, l-a adus la conducerea
Memorialului pe Miluţă Jîjîie), după
anul 2012 a fost editată la Ipoteşti
revista Fermierul (!!), încât nu ştii
ce să mai zici!? De incompetenţă este
vorba? De neştiinţă? De prostie?
Dar de partea administrativă ce ne
poţi spune, pentru că aici mai toţi se
împiedică, deşi se dau cunoscători
nevoie mare…
În ceea ce priveşte partea
administrativă, ştacheta a coborât până
la nivelul solului: căsuţele de locuit,
rezervate oaspeţilor şi cercetătorilor
bogatului fond documentar şi de carte,
participanţilor la taberele anuale
organizate, au început să fie închiriate
cu ora, numai şi numai să se adune
fonduri, ca apoi, la sfârşitul anului,
câteva sute de milioane să fie returnate
Consiliului Judeţean spre faima şi
susţinerea managerului de neînlocuit...
Sistematic, cu aprobarea tacită a
administraţiei judeţene, s-a dorit
transformarea Centrului ipoteştean
doar într-o loc de închirieri şi şuşe
de tot felul, dar şi într-o instituţie de
un nivel submediocru, evaluată pozitiv
an de an de aceeaşi comisie. Lucrul
a atins, însă, apogeul atunci când noul
manager a găsit de cuviinţă să sisteze
toate demersurile către Ambasada
Japoniei la Bucureşti, în vederea obţinerii
pentru Memorial a unor fonduri
nerambursabile de la Guvernul nipon,
fonduri care urmau să se concretizeze
în câteva dotări de importanţă capitală
pentru infrastructura instituţiei: două
cabine de traduceri simultane pentru
amfiteatrul din Biblioteca Naţională
de Poezie; o copertină retractabilă
pentru amfiteatrul în aer liber; lumini
şi aparatură audio-video pentru ambele
amfiteatre; instalaţie de lumini şi
proiectoare pentru toată incinta. De
ce au fost sistate toate acestea? Pentru
că acelaşi manager a motivat că nu
erau fonduri să plătească vama produselor
enumerate (aprox. 30 de mii euro !)...
Spune-ne şi despre ceea ce a dus
faima de instituţie naţională a
Memorialului…
La fel s-a întâmplat cu activităţile
care intraseră în conştiinţa publică.
Cum ştii foarte bine, după plecarea
mea, Zilele Eminescu au mai trăit în
inerţie datorită activităţilor organizate
de tine şi au salvat oarecum onoarea
Memorialului. Activităţile de anvergură
au dispărut pur şi simplu; nu se mai
continuă nici Cursurile de greacă veche
(Petru Creţia), nici Tabăra naţională
de pictură, transformată după moartea
lui Horia Bernea, care o conducea, în
Tabără internaţională de grafică,
condusă de Mircia Dumitrescu, nici
Atelierul de Poezie îndrumat de Ion
Caramitru, nici întâlnirile cu ambasadorii
şi ataşaţii culturali din ţările în care
a fost tradus Eminescu, nu s-a mai
decernat nici Premiul Naţional de
Istorie şi Critică literară, în care laureaţii
erau oameni de înaltă cultură şi
recunoscuţi ca atare: Basarab Nicolescu,
Simona Modreanu, Pompiliu Crăciunescu,
Corin Braga, Nikos Blithikiotis (Franţa),
Eugen Simion. Mai înţeleg că acum
s-au tăiat fondurile pentru revista
Hyperion, pe care o conduci şi pe care
o scoteam în colaborare. Ba, au mai
şi insultat mari personalităţi invitate
la Ipoteşti, profesori universitari,
academicieni, unii membri în juriile
naţionale, cerându-le banii de decont
al transportului înapoi, şi asta nu
din vina lor, ci din crasa lor neglijenţă.
Cine să mai calce pe viitor pe acolo
sub acest management şchiop şi
susţinut politic cu ostentaţie? Şi-atunci,
mă-ntreb, dragă Gellu, oare cei care
îl evaluează an de an pe acest manager
nu observă aceste mari neajunsuri (că
de constatat oficial, nici vorbă)?! Oare
cine sunt cei care-l evaluează ? Au ei
vreo legătură cu fondul culturii naţionale,
promovată cândva de fostul Centru
Naţional de Studii de la Ipoteşti, de
pe urma căruia a rămas doar titlul,
nicidecum substanţa?
Sunt şi alte aspecte care scot în
evidenţă situaţia gravă de la
Memorialul Ipoteşti?
Da. Să revin la cele ce au consolidat
instituţia ipoteşteană şi au impus-o
pe plan naţional, iar acum a rămas...
praful de pe tobă. În planul editorial
al Memorialului era stipulat între
altele, ca pe măsură ce se definitivează
fiecare obiectiv în parte al instituţiei
să i se consacre un album; am apucat
să tipărim unul dedicat casei memoriale,
ca apoi şi această activitate să fie
sistată, deşi graficiana Centrului,
Liliana Grecu, a lucrat la acest album
cu un profesionalism recunoscut la
vremea respectivă de chiar Horia
Bernea. Pe ce se duc atunci banii?
S-a făcut în schimb un plan de nimic,
absolut incredibil, prin care fiecare
căsuţă de locuit (din livadă) să aibă
un profil pe regiuni, dar nici măcar
acest plan nu s-a realizat. A rămas
un lucru fără început şi fără sfârşit.
S-a „realizat” totuşi un kitch veritabil,
punând un portal din lemn sculptat
în faţa unei căsuţe, când acolo numai
acesta nu-şi are locul. Interiorul se
completează cu faptul că-i ornat cu
mileuri aşezate pe televizor (mă mir
că nu au pus şi câte un peşte de sticlă!),
precum şi cu tablouri executate în
aceeaşi manieră.
De la plecarea mea, nu s-a mai
achiziţionat NICI UN OBIECT DE
PATRIMONIU !! Aceasta este o crimă.
Am să explic de ce. Pentru ca un muzeu
să fie acreditat şi clasat în muzeu de
importanţă naţională, aşa cum merita
Eminescu, era necesar ca totalitatea
bunurilor patrimoniale să însumeze
un număr de 40.000 de obiecte, care
urmau mai apoi să fie clasate în tezaur,
fond etc. Ipoteştii nu aveau, la vremea
aceea, numărul necesar cerut prin
lege. Cum majoritatea obiectivelor
Memorialului erau abia construite, nu
ne rămânea decât să începem cavalcada
achiziţiilor culturale şi de patrimoniu
pentru a organiza spaţiile expoziţionale
propuse: noul muzeu Eminescu, casa
ţărănească de epocă (muzeu etnografic),
casa memorială (unde trebuia reconstituită
atmosfera casei copilăriei poetului,
conform cu ultimele descoperiri de
arhivă), bisericuţa familiei, dar şi
Biblioteca Naţională de Poezie (fond
de carte, iconografie şi documente de
şi despre Eminescu, precum şi a familiei
sale). În acest scop începuserăm
demersurile în vederea unei derogări
de la lege, motivat de faptul că Centrul
ipoteştean este unul în formare, dar
şi de faptul că pentru Eminescu ar fi
meritat să se facă o excepţie. Sigur
că la proces mi s-a pus în cârcă inutilitatea
obiectelor de patrimoniu achiziţionate
până atunci. Trebuia oare să rămânem
doar cu pereţii goi ai clădirilor, când
tocmai pentru a servi cauza Eminescu
aceste clădiri au fost construite?
Dar cui să explici? Diletanţilor, adormiţilor
în funcţii, nepăsătorilor?
Când am luat în custodie diferite
obiecte de artă de la marele grafician
Mircia Dumitrescu, urmând să le
achiziţionăm şi să realizăm un muzeu
unic în ţara noastră, între muzeele de
profil, Miluţă Jîjîie, în postura lui de
economist, a afirmat că obiectele sunt
nişte rebuturi (!!) şi a trebuit să le
transport înapoi, la Bucureşti, pe
cheltuială proprie!! În altă ordine de
idei, trebuie să-ţi mai spun că luasem
iniţiativa realizării unei grădini albastre
(de la flori pitice până la arbori şi
arbuşti), pe toată suprafaţa celor
trei hectare ale instituţiei, elogiind şi
în acest fel original simbolul eminescian
al florii albastre. Începuserăm demersurile
pentru sponsorizări, apelând la toate
marile firme ale lumii care au în sigla
lor culoarea respectivă. S-a ales praful.
Nu s-a mai făcut nimic. O să mă întrebi
din ce cauză ? Şi eu am să-ţi răspund
că habar nu am...
(fragmente dintr-un interviu mai
amplu, care poate fi citit integral
pe www.romlit.ro)
