Pericle Martinescu, 7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948- 1954), Ed.Vitruviu, Bucureşti, 1997, 520 pag. memorialiştii care au scris despre scurta epocă de tranziţie de la arestarea lui Antonescu şi „întoarcerea armelor” din august 1944 până la abdicarea regelui şi proclamarea republicii, în decembrie 1947, n-au avut nici timpul, nici liniştea sufletească pentru a se opri o clipă şi a face presupuneri asupra locului pe care îl vor ocupa aceste evenimente într-o proiecţie ulterioară, mai generală, a istoriei noastre. S-ar părea că o face, chiar la începutul anului 1948, un prozator modest şi un memorialist mediocru care, plasat în afara cercului puterii şi al informaţiilor semnificative, ne oferă o judecată care ne uimeşte astăzi prin lărgimea, justeţea şi capacitatea de anticipare absentă din publicistica acelei epoci întunecate: este vorba de Pericle Martinescu (1911- 2005), care face acest lucru în ediţia mult mai târzie a „jurnalului” său secret din 1948-1954, intitulat 7 ani cât 70. Acest an, spune autorul în primele pagini ale jurnalului, din 1 şi 2 ianuarie, va marca un secol scurs de la „venerabilul an 1848, care a rămas în istoria românească drept un deschizător de drumuri, drept un punct de unde au pornit toate revendicările mari naţionale”. Mai mult decât atât, „nici 1859, nici 1866, nici 1877 sau 1881 n-au căpătat în istoria naţională aureola pe care a căpătat-o 1848, deşi în acest an s-a înfăptuit mult mai puţin decât în fiecare din toate celelalte momente”. Acest nou an, prezice memorialistul, „va fi atât de proslăvit în scrisul românesc încât mi-e teamă că mai târziu, când cercetătorii vor voi să studieze documentele de la 1848, se vor lovi mereu de literatura de la 1948”. El crede că „mentalitatea lui 1848 a fost cultivată mai ales de oamenii de cultură, de oamenii care trăiesc între cărţi”, aşa cum se vede din articolul 1948 al lui G.Călinescu, apărut în „Naţiunea“, în prima zi a noului an. altă judecată surprinzătoare se referă la abdicarea neaşteptată a regelui Mihai, pe care nu pare să o regrete şi care nu-i pare nici să fi produs, atunci, emoţia mărturisită mai târziu de oamenii politici. Martinescu crede că 1948 va fi un an important mai ales pentru că „intră în istorie prin prăbuşirea monarhiei în România”, act care „ar fi necesitat fluvii de sânge altădată şi care s-a petrecut acum în câteva ceasuri, în cea mai deplină linişte”. Şi mai departe: „abdicarea lui Mihai n-a produs decât regretul generaţiilor bătrâne” şi al celor care sperau că prin revenirea regelui „se vor putea întoarce evenimentele din cursul lor. Vagă şi zadarnică nădeje” mai spune el, pentru că „evenimentele s-or mai întoarce” poate, dar „aceasta nu se va întâmpla în nici un caz prin intervenţia monarhiei”. Judecată aspră, nepotrivită probabil pentru tânărul rege care s-a bucurat întotdeauna de respect, dar pe care o justifică scandalurile provocate de prinţul Nicolae (sancţionate totuşi în epocă de pamfletele lui Mircea Damian, amintite de Martinescu) sau viaţa incredibilă a lui Carol al II-lea, din care Zizi Lambrino a descris o parte în cartea sa Mon Mari, Le Roi Carol, din 1950. Evoluţiile contemporane trezesc şi ele, prin subiecte de familie, atenţia presei şi aduc subiectul în actualitate. Atunci însă, pe 1 ianuarie, Martinescu este convocat la ministerul unde lucra şi trimis să participe la manifestaţia populară de sprijin în favoarea noii republici („nu mulţi, dar numai membri de partid”, căci şi el era membru de partid din 1945), la care au apărut cei cinci membri ai prezidiului provizoriu al noii republici şi s-a intonat noul imn. Atmosfera i s-a părut suportabilă, „deşi nu era entuziasm mare, deşi nu era lume multă, totuşi manifestaţia era interesantă şi tocmai de aceea am şi stat până la sfârşit. Era prima zi din viaţa Republicii Populare Române”. Un singur lucru nu-i place deocamdată lui Martinescu, care ar fi fost mai încântat „dacă ar fi vorba de o simplă Republică Română”. După primele pagini însă, însemnările lui Pericle Martinescu sunt acaparate de problemele mărunte ale vieţii zilnice, dependentă în modul cel mai direct de fiecare mişcare politică: apare studiul obligatoriu al clasicilor marxism-leninismului în toate instituţiile statului, „plaga colectărilor” la sate lasă ţărănimea fără produsele recoltate, directivele diverşilor şefi produc haos şi combinele din satul natal al jurnalistului nu pot strânge grâul la ei acasă, ci sunt trimise în sate depărtate ş.c.l. Rar mai apar notaţii cu caracter general şi ele nu mai ating chestiunile centrale ale momentului, nici reflectarea lui 1848 în activitatea culturală, câtă era, sau măcar de propagandă: articolele lui Călinescu din „Naţiunea“ (9 iunie 1848 – 1948 sau Naţionalizarea şi păturile mijlocii), tabloul lui Ciucurencu inspirat de Ana Ipătescu la 1848 sau cartea lui Georgescu-Buzău despre Aspectul agrar al revoluţiei de la 1848, de pildă. Cărţile de amintiri şi mai ales „jurnalul” lui Pericle Martinescu pun în relief principala înzestrare a autorului, care este aceea de gazetar, de martor cu creionul în mână, gata oricând să noteze ceva interesant, un lucru care îi frapează imaginaţia, detalii ale vieţii sub regim de strictă supraveghere şi dacă se putea chiar pe un pretext cultural. De 7 noiembrie 1949, de pildă, cu ocazia aniversării revoluţiei bolşevice, citeşte într-un număr din „Vremea“ din 1942 un reportaj despre Tainele Kremlinului, „amuzant” şi „reconfortant” pentru că vorbeşte despre anumite activităţi din tinereţea lui Stalin, iar pagina este îngrijită de Victor Pancu, adică George Ivaşcu. Generalităţile nu-i mai reuşesc însă şi la sfârşitul anului 1950, dat afară din partid şi rămas fără slujbă, filosofează astfel: „S-ar putea ca peste 50 de ani, oamenii din anul 2000 să privească nenorocirile de azi drept nişte capricii ale istoriei, care nu lasă în urma lor nici un învăţământ”. Toate notele şi cugetările autorului acestui „jurnal”, ţinut cu oarecari intermitenţe şi mărturisind incapacitatea de a se dedica unei cărţi care să-i solicite facultăţile creatoare, sunt dedicate încercării de a scrie „memoriile unei existenţe fără nici o glorie şi fără nici o strălucire”. Asemenea opere, ştie el, vor fi de folos celor care îi vor urma şi vor încerca să înţeleagă ceva: „Epoca noastră e atât de brutală încât numai o mărturie directă, sinceră, absolut autentică, ar putea constitui o explicare a ei şi mai ales a celor ce o trăiesc” (p.236-7). Este indiscutabil că textul jurnalului transmite cititorului de peste ani un material concret preţios pentru a da substanţă unor informaţii, date şi acţiuni a căror existenţă e cunoscută doar în formulări generale. Ridicolul se amestecă cu suferinţa sau cu penibilul, cum este, de pildă, în imaginea expoziţiei naţionale de artă plastică din 1952, unde figurau marii „conducători” în ipostaze glorioase („Ana Pauker în mijlocul copiilor..., Dej înfăţişat la biroul său cu o carte în mână... Vasile Luca în umbra unei biblioteci bogate” etc.), tablouri care au fost imediat scoase după ce grupul Pauker, Luca şi Teohari Georgescu a fost învinuit de deviaţionism şi arestat: „abia atunci publicul a început să se ducă la Expoziţie” zice memorialistul (p.390). problema istoricului şi chiar aceea a unui simplu cititor este tocmai că informaţia memorialistului, fie că a participat la evenimente, fie că doar le-a suportat, trebuie să fie credibilă, trebuie să fie verificabilă şi verificată. Memorialistul trebuie să fie deasupra oricărei bănuieli de deformare intenţionată, pentru că cele neintenţionate nu pot fi ocolite. O lectură din alte scrieri memorialistice ale lui Pericle Martinescu, de pildă prin scrierile de călătorie care nu au de ce să conţină inexactităţi, în principiu, ne va putea lămuri. Iată, de pildă, un fragment din relatarea primei vizite pe care autorul o face în vara anului 1937 în Grecia: cel referitor la călătoria în Insula Delos, publicată pentru prima oară în 1938, în „Universul literar“. Călătoria în sine trebuie să fi fost extraordinar de interesantă pentru că Delos a fost o insulă sacră: nelocuită astăzi, ea fusese centrul unei confederaţii a insulelor Ciclade, un oraş plin de temple, statui şi grădini, unde se desfăşura o viaţă trepidantă, care aducea aici mari bogăţii. Ajuns într-o insulă mai apropiată, Martinescu află şi alţi călători dornici să ajungă la Delos şi aşa, împreună, închiriază un fel de şalupă pentru a ajunge la ţelul expediţiei lor. problemele apar chiar de la început, pentru că Martinescu numără opt călători în această primă apariţie a aventurii respective: „suntem înşiraţi toţi opt – trei francezi din Lyon, un profesor universitar din Berlin, o tânără cu doi americani şi eu...”. Peste aproape o jumătate de secol, autorul reia mai multe dintre vechile sale călătorii într-un volum intitulat Excursie în Ciclade, apărut la Constanţa în 1996. Capitolul intitulat Delos dublează spaţiul din „Universul literar“ şi modifică detalii ale relatării, între care şi numărul participanţilor şi distribuţia lor pe naţiuni: alături de autor se mai află un român, iar „doi francezi... ne-au informat că pe vapor se mai aflau patru studenţi americani de la Universitatea Columbia şi un profesor universitar de la Berlin... toţi nouă eram pe punte” (Excursie, p.147-148). Excursia apare şi într-un jurnal intitulat Confesiune patetică (vol. I, Vulcanul iubirii, 1936- 1939, apărut în 2004), dar cu detaliile modificate. Odată cu autorul, interesaţi de excursia la Delos s-au arătat „trei francezi (bărbaţi mai în vârstă) şi patru tineri americani (doi băieţi şi două fete), toţi studenţi” şi ei s-au regăsit în şalupa care urma să-i ducă la Delos, unde au fost invitaţi „noi, cei opt pasageri, să ne înşirăm pe cele două laviţe laterale, patru într-o parte şi patru într-o parte, de-a lungul bărcii (Vulcanul iubirii, p.110). Repartiţia celor opt pasageri din „jurnalul” său nu este însă definitivă, de vreme ce în textul despre călătoria la Delos, revizuit în cartea apărută în 1996, numărul pasagerilor era de nouă. Chiar şi aşezarea lor pe cele două laviţe laterale se modifică: ei au fost îndrumaţi să se aşeze „pe banca din dreapta, întinsă de-a lungul punţii, unde ne-am înşirat cam fără chef, unul lângă altul, toţi nouă...” (Excursie, p. 151). Uşoare confuzii se produc şi în descrierea scenei îmbarcării în şalupă, nu numai a călătorilor (opt sau nouă), ci şi a proviziilor pentru insulă, a peisajelor, a cabanei în care sunt găzduiţi etc. Nu are rost să insist. Pericle Martinescu nu este un călător adevărat, care-şi notează impresiile la prima întâlnire cu peisaje necunoscute, şi nici măcar un memorialist, care reface în aburii amintirii impresiile aproximative ale unei călătorii, ci un mic industriaş al unei eseistici „culturale”, dezvoltate în sec. XIX. Autorul însuşi divulgă care e explicaţia acestor repetate autoprelucrări: o spune într-o pagină de jurnal din 1936, unde mărturiseşte de ce a renunţat să devină profesor: „O viaţă întreagă să faci acelaşi lucru în fiecare zi... să vorbeşti elevilor despre lucruri pe care le-ai mai turuit de o mie de ori... aceleaşi lucruri, cu aceleaşi fraze... Nu pot face una ca asta”. Nu-i place să se repete! El dezvoltă deci după nevoie şi inspiraţie, la date diferite, note fugitive dintr-un carnet, cum făcuse şi Codru-Drăguşanu, cu un secol înainte. Doar că odată redactate după note, Codru- Drăguşanu lasă însemnările aşa. Care o fi oare procentul de aproximaţii în 7 ani cât 70? Probabil că n-o vom şti niciodată.