Dacă este foarte adevărat faptul că un om moare când dispare ultimul individ care l-a cunoscut – așa cum ne reamintește în cartea lui despre Jacques le Goff istoricul Ionuț Costea – este mult mai puțin probabil, în această accepție a „vieții”, ca el să se nască înainte ca un prim individ să ajungă să îl cunoască. Mi-a venit în minte această replică citind A existat Jacques le Goff? Biografie, autobiografie, istorie și memorie a lui Ionuț Costea, pentru că ea este licită din punct de vedere formal: dacă moartea are în această expresie sensul unei asumpții culturale, este firesc ca și termenul său corelat să îl poarte, desprinzându-și și el cu aceeași delicatețe semnificația de punctul de pornire propriu-zis și carnal al ei. De fapt, sensul afirmației istoricului clujean trebuie înțeles ca un apel la soliditatea unui concept istoriografic pe care îl amintește, studiază, propune în cartea lui: istoria totală, ca ego-istorie, ca memorie a viului și ca relevanță a individualului în scrierea istoriei. Or, acest concept se conturează în cartea lui Ionuț Costea pe cel puțin trei trepte diferite: un studiu al lui pe cazul particular al lui Jacques le Goff ca obiect ce ilustrează conceptul; un studiu al lui   pe cazul particular al aceluiași istoric, dar ca promotor și teoretician al lui; și, în cele din urmă, ca obiect al unei libere reflecții de istoric din perspectiva acestui concept văzut în cercurile sale de actualitate dispuse concentric, de la istoria personală a savantului le Goff până la o meditație asupra formării unei conștiințe de solidaritate europeană, reflexivă și, simultan, angajată, în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Bineînțeles, mintea mea lipsită de disciplină mă lasă să ricoșez din lectură și să mă gândesc: ce efect teribil trebuie să fi avut asupra contemporanilor   lui, la finele secolului al IV-lea, lectura Confesiunilor ! În fond, nu era puțin lucru să apari pe o piață literară a biografiilor reductibile fie la hagiografii   (cum producea deja pe scară largă patristica) sau la portrete comparative interesate exclusiv de măreț și universal (cum literatura antică deja avea valoroase exemple) și să spui dintr-o dată că propria ta viață conține o mulțime de elemente complet particulare și umile, dar pline de sens și de mister, care, pe de o parte, conțin drumul cel mai important spre orice depășește chiar universalitatea și care, pe de altă parte, sunt pentru tine însuți, ca autor, un mare mister care poate fi adâncit doar dacă este povestit: adică începi să exiști de când începi să te cunoști.
Dar cartea lui Ionuț Costea nu vorbește despre Augustin, ci evoluează disciplinat, ordonat și elegant pe trei paliere de studiu, care sunt posibile datorită a trei cărți celebre ale lui Jacques le Goff: monografia pe care a dedicat-o lui Ludovic cel Sfânt (1996), cea dedicată lui Francisc din Assisi   (1999) și cea dedicată memoriei soției sale („Avec Hanka” - 2008). Fiecare dintre ele este, într-adevăr, o treaptă de construcție a conceptului de istorie totală, care caută relevanța universală în fiecare amănunt al cotidianului, în tot ceea ce manifestă ca excepțional și care poate fi valorificat ca mărturie a vieții trăite care scrie prin ea însăși istoria. Construcția, dacă o privim ca pe o nouă vârstă a fenomenului intelectual care a debutat cu Școala Annaleslor, este o miză a istoriografiei rezonantă cu ceea ce s-a întâmplat la nivelul întrebărilor fundamentale ale filosofiei secolului XX: valorificarea trăitului în opera lui Husserl, a alterității și a valorii experienței în generațiile urmă- toare ale fenomenologiei etc. Dar cele trei cărți analizate sunt, la rândul lor, ipostaze de aprofundare a temei: dacă figura lui Francisc suprapune unui model hagiografic singularitatea persoanei care trăiește și scrie prin ea istoria (și ce greu trebuie să îi fi fost accesul la surse marelui istoric în absența senzaționalei descoperiri a lui J. Dalarun privind cea mai veche Viață a lui Francisc!); dacă figura lui Ludovic cel Sfânt servește ca obiect de studiu pentru a scrie o biografie în sensul noului val al istoriografiei (dublat însă mereu, ca de un ilustru predecesor al metodei, de Viața... scrisă de Joinville, apropiat și contemporan mai tânăr al regelui), în schimb cea de-a treia lucrare, evocarea memoriei soției sale, Hanka, a fost pentru Jacques le Goff ocazia unei biografii ca istorie totală în care martorul și subiectul se suprapun, în care istoria scrisă și cea trăită coincid într-un mod maxim. Se deschid astfel perspectivele, inteligent și captivant povestite de Ionuț Costea, ale vieții unui istoric care, de foame, sub ocupație nazistă, mânca hârtie, care a construit apoi una din cele mai mari școli contemporane de istoriografie, care sa mutat la pensie într-un cartier modest al Paris-ului, întrucât nu își mai permitea costurile centrului, care s-a căsă- torit cu o tânără poloneză pe care a iubit-o toată viața lui, până când povestirea acestei iubiri, înțelegere a Europei celei de-a doua jumătăți a secolului XX, a devenit ea însăși istorie.