Un filosof a spus că memoria e cea mai mare pedeapsă pe care a dat-o Dumnezeu omului, în vreme ce uitarea e cel mai mare bine. Și exemplifică spusele cu povestea lui Lot și a Sarei, din Vechiul Testament: victima, Sara e cea care na putut uita casa din cetatea pedepsită de El, întoarce o ultimă privire spre Sodoma și se transformă într-un stîlp de sare; Lot are puterea să nu privească înapoi, deci, să uite și, astfel, se salvează. Într-un anume fel, cel mai recent roman al lui Varujan Vosganian, Copiii războiului (Editura Polirom, 2016) este o carte despre memorie și uitare, unul dintre planurile narative importante fiind organizat în jurul unui cuplu care pare a (re)face experiența celui biblic; Marie e o altă Sara, Matei Visarion e un alt Lot, iar oglinda din camera femeii e o altă cetate căzută sub pedeapsa năruirii vieții celor ce se uită acolo. Marie se prăbușește într-o demență senilă, în amnezie selectivă, în boala căreia un medic îi spune „boala lipsei de speranță” - un refuz al viitorului și o fixare definitivă în stîlpul de sare al trecutului („Cu cît viitorul e mai puțin atrăgător, cu atît psihicul se refugiază într-un trecut mai îndepărtat. Există în creier o proteină a speranței care, pe măsura acumulării decepțiilor, se degradează. Și nu e deloc metaforic să spui că leacul împotriva bătrîneții e speranța”, spune doctorul la care cei din jur încearcă zadarnic să o vindece); fantasmele trecutului o iau în stăpînire pe Marie prin oglinda care o înghite, o mistuie, retezînd orice conexiuni cu preajma ori cu memoria activă a trecutului. Soțul său, Matei Visarion, ocolește oglinda, circulă mereu între faptele trecutului sumbru și prezentul aiuritor ale unei istorii care începe în anii celui de-Al Doilea Război Mondial și sfîrșește în (i)realitatea imediată a unei societăți obosite.
Generalul de Securitate, apoi, de Miliție, în retragere, Matei Visarion este fiul unui ofițer german care are o relație, în 1942, cu o femeie, dispare, lasă în urmă doi copii, fiii războiului, generalul Matei Visarion și fratele său, Eugen Baltazar trimite scrisori fiului său mai mare fără a indica nume sau vreo adresă, unde descrie casa „păcatului” tinereții, „de pe strada cu castani, de lîngă gară”, cu un înger pe fronton și cu podeaua care scîrțîia „ca la vechile case cu pivniță dedesubt”: plicurile primite de la tatăl său neștiut reprezintă istoria secretă a generalului, copil „din flori”: în plicuri se află trecutul îndepărtat, segmentul din biografie care îi lipsește și pe care îl caută cu înfrigurare: Matei Visarion nu are „iscusința” de a uita a soției sale, scrisorile îl urmăresc, memoria lor fracturîndu-i copilăria („Îi uram pe toți cei care, de la ofensa adusă mamei în jocurile mele de copil și pînă la orele de rusă, își bătuseră joc de fantoma care se ivea în spatele meu, a bărbatului unei femei nemăritate și a tatălui unui copil crescut fără tată”, mărturisește Matei într-un lung monolog interior prin care „răspunde” epistolelor tatălui fără nume), angajînd ființa interioară într-o aspră relație cu sine, în încercarea vană a eliberării de sub povara nașterii sale. Aceasta este fața ascunsă a protagonistului din romanul lui Varujan Vosganian. „Celălalt” Matei Visarion, ofițer de Securitate în anii ’50, ia parte la vînătoarea grupurilor de rezistență anticomunistă din munți, îl întîlnește, într-o secvență de antologie, pe celebrul Ion Gavrilă Ogoranu, zis Moșu’, apoi, peste două decenii e șeful „dispozitivului” Miliției în timpul revoltei muncitorilor de la Brașov, știe bine cum să prevină apariția „eroilor”, a dizidenților („Cea mai bună metodă să previi apariția unui erou este să-l trimiți să repare lădițe la aprozar. Nicio urmă de măreție, nicio șansă ca printre reparatorii de lădițe să existe unii dornici să se adune în jurul lui. Pe deasupra aceștia l-ar fi privit pe intelectualul care își dădea cu ciocanul peste degete mai degrabă cu dezgust decît cu admirație”), cum să risipească ideile și să îndepărteze „pericolul” cărților („Noi știam însă că a aduna mai multe cărți la un loc e periculos. De fapt, cînd se adună multe cărți la un loc nu e o problemă, problema e cînd se adună mulți cititori la un loc. Dacă se adună în bibliotecă e în regulă, acolo oamenii nu vorbesc unii cu alții. Problema e cînd cititorii își găsesc și alte locuri de adunare decît biblioteca. Ideile nu sînt periculoase cînd se rostesc, ci cînd se repetă. Așa că purtătorii de idei trebuiau risipiți, iar ideile lor transformate în bancuri. Lucrurile de care rîzi îți devin simpatice”), pentru ca, în decembrie 1989, să protejeze restaurația: „Tot ce voiau ei era ca restaurația s-o ia înaintea revoluției. Ceea ce s-a și întîmplat. Cel mai corect ar fi să se spună «restaurația din decembrie 1989», pentru că revoluția a fost doar o enigmă, în timp ce restaurația a fost o certitudine (...) Arma restaurației a fost televizorul. Oamenii s-au predat de bunăvoie, au primit cu bunăvoie restaurația la ei acasă”.
Explorînd faptele din memoria și din prezentul protagonistului său, Varujan Vosganian face o radiografie foarte exactă a României din 1940 pînă azi; generația războiului – cei asemeni lui Matei Visarion și fratelui său, Eugen Baltazar sînt „copiii mamelor lor, iar tatăl e războiul”, apoi, „copiii foamei” – a modelat sub semnul fricii, urii, suspiciunii și delațiunii o societate care și-a schimbat „fațada”, înfățișarea, miezul ei adînc rămînînd același vreme de zeci de ani; ceea ce ofițerul de Securitate, apoi, de Miliție, a făptuit în anii ‘50 și după aceea, reprezintă profilul însuși al epocii și oamenilor săi: „Inspirasem teamă suficientă pînă atunci, spune Matei Visarion, un deplin om al sistemului, ca să ne putem folosi de ea încă o bună bucată de vreme. Ca și culoarea ochilor, am observat că și teama se moștenește de la o genera- ție la alta. Am inspirat atîta teamă, încît, cel puțin două generații, putem sta liniștiți”.
Scris cu pasiune, impecabil stilistic, cu implicare emoțională totală, dar și cu amărăciunea poetului din tulburătoarele versuri ale volumului Iisus cu o mie de brațe, Copiii războiului este un roman unde sunt de admirat, deopotrivă, fina analiză a zonelor adînci ale psihologiei protagonistului său (de la complexele și frustrările copilăriei, cu o viață ca un calendar al suferințelor, lîngă o mamă bolnavă de diabet care încearcă să se sinucidă mîncînd, pe ascuns, lacomă, dulceață, pînă la semnele bătrîneții, „aventura” cu Sînziana și intrarea, pentru întîia oară, într-o biserică pentru o spovedanie, unde, părînd a se regăsi, află de la preot ce trebuie să facă: să caute casa cu înger pe fronton, de lîngă gara unui oraș bombardat în război, pentru că, spune păstorul lăcașului, „ai să-ți ajungi trupul din urmă, atunci cînd îngerul te va ajunge pe tine...”), dar și ampla (re)construcție a unei epoci în care vor fi trăit cele două generații de oameni sub teroarea fricii, din mărturisirea generalului Matei Visarion. Varujan Vosganian impresionează prin ceea ce aș numi arta evocării, punctînd istoria societății prin succesiunea, întro logică narativă fără cusur, a „tablourilor” unor locuri foarte semnificative: stepa rusească și convoiul soldaților ca într-o altă parabolă a orbilor, într-un timp de început sau de sfîrșit de lume, Bucureștii vechilor dughene de pe Calea Moșilor rămasă fără suflet „odată cu prigoana de după Al Doilea Război împotriva cafegiilor, plăcintarilor, băcanilor, meșteșugarilor și tarabagiilor de tot felul” și ai „uriașelor blocuri crescute hrăpăreț, cu lipsa de farmec a lumii celei noi”, Craiova foametei dintre 1946 și 1947 etc.
În egală măsură, prozatorul susține reconstituirea epocii prin arta portretului și prin explorarea profilului unor tipologii specifice; astfel, omul de la cimitirul din Craiova identifică vremea foametei, cu „fața zbîrcită, părul rărit și cenușiu, adunat în smocuri, ca mîncat de molii”, profesorul de rusă din școlile Craiovei, Matilda, fostă laborantă, femeia de serviciu din casa generalului, care pune pomelnice la biserică pentru pomenirea fabricilor care au murit („«Republica», «Vulcan», «Semănătoarea», «23 August», «Camioane Brașov», «Aro Cîmpulung», «Tractoare Brașov», «Țevi Sudate Colentina»”), lăsînd în urmă o lume a șomerilor, fără ingineri, de exemplu („Ingineria nu mai e o meserie din care să trăiești. Cu ingineria lui și cu laboratorul meu ajungeam la Sfîntul Mina, la cantina săracilor. Nu știi cum e să te trezești după douăzeci de ani de muncă șomer, să vezi că lumea nu mai are nevoie de tine. Se uită la diploma ta cum se uită la mizeriile scrise cu creta pe garduri”), dar cu „băieții din Dorobanți”, al căror prototip e Bengy („Am făcut la mișto niște management, adică o facultate din care ieși fără vreo meserie. De fapt, meseria mea e să cîștig bani”) și cu noii îmbogățiți, ipostaziați în roman prin „bătrînul Bengescu” („Revoluția l-a prins la Metalimport-export, vindea fiare, țevărie, oțel-beton. Și-a făcut firma lui, făcea tot ce făcuse șinainte, numai că banii nu-i mai dădea la stat, îi lua el. Cînd cu harababura de la revoluție, de trăgeau unii în alții ca orbeții și se întrebau la televizor, arătîndu-se cu degetul, ce-au făcut în ultimii cinci ani, el a golit dulapurile de listele de clienți și de furnizori și a plecat cu ele. Pe urmă, cînd uzinele n-au mai făcut fiare, le-a cumpărat pe nimica și le-a transformat pe ele în fiare. Vechi, firește”), cu oameni care nimeresc într-o lume pe care nu o înțeleg – „O generație crăcănată, cu un picior în socialism și cu altul în capitalism” –, cu oameni cinici, dar foarte exacți în cinismul lor, precum căpitanul de Miliție/Poliție Lucian. Acestea sînt figurile lumii noi, de la primii ani postbelici pînă azi, cînd, spune un polițist din echipa generalului Matei Visarion, „ne păzim de capitaliștii din noi” pentru că „nici nu știi cînd țîșnește capitalistul din tine și vrea să fie liber”, într-o vreme cînd frauda devine „regula de funcționare a unei societăți obosite”. În sfirșit, Copiii războiului e și cartea unui subtil moralist care, fără a fi (excesiv de) sentențios, scrie fraze care se rețin despre egoism („Nu există justificare mai des invocată și mai înșelătoare pentru egoism decît iubirea”), despre conducători și conduși, iubire și ură, despre nevoia de dușmani („Așa cum are nevoie de hrană, omul are nevoie de dușmani. Fără ei nu are neliniște, dar nici liniște”) și libertatea de a gîndi care e „semnul celei mai mari singurătăți”.
Copiii războiului e un roman scris în filigran, aproape la standardele valorice pe care însuși Varujan Vosganian și le-a fixat cînd a tipărit Cartea șoaptelor.