După Babilon și Egipt, în Memento mori este evocată, în același stil oniric-feeric, Palestina. În mod imediat sesizabil, poetul visează pe marginea notițelor luate la cursul de istorie a Antichității. Personajele și locurile care îi declanșează reveriile sunt regii David și Solomon, cursurile de apă Iordan și Chidron (varianta în circulație azi – Chedron), Sion (cetatea de pe muntele cu același nume), orașul Ierusalim, Libanon (denumire pentru Liban, în limba germană), Iudeea.
David, despre care istoricii presupun că a trăit între 1040-970 î.e.n., iar evangheliștii Luca și Matei pretind că a fost strămoșul îndepărtat al lui Isus, a domnit între 1010-1002 î.e.n. peste Iudeea, iar între 1002-970 î.e.n. (după unirea Iudeii cu Israelul) peste Regatul Unit al Israelului. În timpul studenției lui Eminescu la Viena (și, de altfel, nici până în vremea noastră), istoricii nu reușiseră să se pună de acord asupra acestor date. Dar pe poet nu-l preocupă exactitatea informațiilor istorice. Luând ca bază legenda conform căreia David era nu numai rege, ci și profet, poet și muzician, studentul-poet îl descrie cu o harfă în mâini. În mod curios este ales tocmai momentul în care David își rupe veșmintele și își sfărâmă harfa, copleșit de un sentiment de vinovăție. Nu se înțelege dacă el regretă viața dezmățată pe care o duce sau gestul săvârșit cândva de a-l fi ucis pe câmpul de luptă, cu praștia, pe uriașul Goliat (faptă cu care, de altfel, ar fi trebuit să se mândrească, considerând-o – așa cum este considerată azi – un simbol al luptei primilor creștini cu păgânismul):
„Am văzut regii Iudeei în biserica măreață,/ Unde marmura în arcuri se ridică îndrăzneață/ Și columnele înalte cătră cer pare c-arat;/ Văzui pe David în lacrimi rupând haina lui bogată,/ Zdrobind arfa-i sunătoare de o marmură curată,/ Genunchind să-i ierte Domnul osânditul lui păcat.“
Solomon, fiul lui David, rege al țării evreilor între 971-931 î.e.n., are reputația de a fi fost și el o minte luminată, un rege-poet (așa cum îi plăcea lui Eminescu să-și imagineze regii – și împărații –, deși n-avea să-l încânte opera literară scrisă de Carmen Silva, pseudonimul literar al reginei Elisabeta a României), autor, printre altele, al Cântării cântărilor din Vechiul testament. (Putem să reflectăm asupra faptului că toți suveranii care au domnit mult timp, de la Ștefan cel Mare și până la regina Victoria, au intrat în legendă.) În Memento mori el apare acordând („tocmind“) o liră și revelând cu ajutorul ei „o psalmodică gândire“ (adjectiv justificat în condițiile în care Cântarea cântărilor este una din cărțile Bibliei):
„Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire/ Și făcând-o să răsune o psalmodică gândire/ Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet;/ El cântă pe Împăratul în hlamidă de lumină,/ Soarele stetea pe ceruri auzind cântarea-i lină,/ Lumea asculta uimită glasu-i dulce și încet.“
În viziunea lui Eminescu, la ieșirea din templu pe Solomon îl așteaptă o femeie cu umeri de zăpadă (Sulamita sau una dintre numeroasele ei locțiitoare, poetul nu precizează cine anume):
„Dar ieșind din templul sacru lasă gândul lui să cadă,/ Căci amorul îl așteaptă cu-a lui umeri de zăpadă/ Raze moi în ochii negri – el dă lirei alt acord:/ Căci femeile-l așteaptă cu șireata lor zâmbire,/ Brune unele ca gânduri din poveștile asire,/ Alte blonde cu păr de-aur – vise tainice de Nord.“
Clasificarea rapidă a femeilor este originală, acreditându-le pe brunete ca gânduri, iar pe blonde ca vise! Dar și mai originală este definirea femeilor în general, printr-o observație subtilă (de un discret misoginism): „Căci femeile-l așteaptă cu șireata lor zâmbire“.
Urmează spectacolul dramatic al prăbușirii cetății Sionului:
„Dar venit-a judecata și de sălcii plângătoare/ Cântărețul își anină arfa lui tremurătoare;/ În zădar rugați pieirea – muri se năruie și cad !/ Cad și scări, ș-aurite arcuri, grinzi de cedru, porți de-aramă,/ Soarele privește galben peste-a morții lungă dramă/ Și s-ascunde în nori roșii, de spectacol speriat.// Și popor și regi și preoți îngropați-s sub ruine./ Pe Sion templul se sparge – nici un arc nu se mai ține,/ Azi grămezi mai sunt de piatră din cetatea cea de ieri.“
Este încă un exemplu de cinematică a dezastrului realizată prin enumerare (ca în Scrisoarea III), specifică poeziei lui Eminescu. Poetul se află parcă în mijlocul catastrofei și rotește o cameră de luat vederi de jur-împrejur, întârziind, câte o secundă, asupra fiecărui detaliu. Iar în final ridică aparatul spre cer pentru a înregistra – sumbru-apoteotic – soarele ascuns în „nori roșii“.
*
Încă de la prima strofă tonul este biblic. Fără iconografie sau scenografie creștină, creând pur și simplu o atmosferă morală senină, un sentiment de plinătate a vieții, poetul înființează sub ochii noștri o lume pe care o cunoaștem din Biblie:
„Vezi Iordanul care udă câmpii verzii Palestine:/ Dintre vii cu struguri de-aur se ridic mândre coline,/ Pe Sion, templul Iehovei, o minune îl privim;/ Codrii de măslin s-amestec printre lunci de dafin verde,/ Chidron scaldă-n unda-i clară ierburi mari – ș-apoi se pierde/ În cetatea ce-n văi doarme – miticul Ierusalim.“
O surprinzătoare eficacitate artistică are folosirea verbului „a vedea“ la persoana a doua: „Vezi Iordanul care udă...“ Eminescu nu te face să vezi, ci... te anunță că vezi ceea ce descrie în continuare.
O stilistică biblică pură, nebisericească, este practicată și în continuare, prin imaginarea unor scene de o inocență adamică:
„Și în Libanon văzut-am rătăcite căprioare/ Și pe lanuri secerate am văzut mândre fecioare,/ Purtând pe-umerele albe auritul snop de grâu;/ Alte vrând să treacă apa cu picioarele lor goale/ Ridicară rușinoase și zâmbind albele poale,/ Turburând cu pulpe netezi fața limpedelui râu.“
Imaginația lui Eminescu este o mașină de călătorit în timp. Nu în timpul istoric, ci într-unul fabulos.

P.S.: Fac o precizare (ca răspuns la întrebările pe care mi le-au adresat unii cititori): în cadrul acestei rubrici mă ocup exclusiv de poeziile postume ale lui Eminescu. Comentariile referitoare la poeziile antume au apărut deja în mai multe volume (primele două fiind comentate – într-un mod încurajator pentru mine – de Nicolae Manolescu, chiar în România literară).