În secvența finală (de treizeci de strofe) a poemului Memento mori, Eminescu renunță la evocarea civilizațiilor antice și aduce în prim-plan istoria modernă, a cărei esență ar constitui-o revoluțiile. Dintr-un elan romantic, care se explică, fără îndoială, și prin vârsta sa, poetul aflat la studii la Viena glorifică ideea de schimbare prin forță a societății. El recurge la o comparație – deopotrivă grandioasă și grandilocventă, avântată și greoaie, în stilul lui Victor Hugo – cu erupția vulcanică, prin care materia incandescentă din adâncul pământului iese la suprafață:
„Cum sub stânci, în întuneric, măruntăile de-aramă/A pământului, în lanțuri țin legat și fără teamă/ Sufletul muiat în flăcări a vulcanului grozav,/ Astfel secoli de-ntuneric țin în lanțuri d-umilire/ Spiritul, ce-adânc se zbate într-a populilor fire,/ Spiritul, ce-a vremei fapte, de-ar ieși le-ar face prav.// Dar de secoli fierbe lumea din adâncuri să se scoale./ Cum vulcanul, ce irumpe, printre nori își face cale/ Și îngroapă sub cenușă creațiunea unei țări,/ Astfel fiii tari și tineri unor secole bătrâne/ Lumea din încheieture vor s-o scoată, din țâțâne/ Să o smulgă, s-o arunce în zbucnirea nouei eri.”
Ca exemplificare este folosită Revoluția Franceză din 1789. Este un moment istoric care i-a obsedat pe europeni și mai ales pe americani, aceștia punându-i în aplicare cu succes deviza puerilă Liberté, égalité, fraternité și adoptând în constituția lor ideile, în mare parte utopice, din Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului.(La noi, Camil Petrescu a scris în anii 1925-1926 piesa Danton, impresionat de dramatismul suprimării de către revoluție a propriilor ei conducători).
Eminescu descrie întâi – în versuri convenționalentuziaste – bucuria eliberării trăită de mulțime:
„Tricolorul plin de sânge e-mplântat în baricade,/ Clopotele url’ alarma pe Bastilia ce cade/ Și poporul muge falnic, ca un ocean trezit;/ Sfarmă tot și pe-a lui valuri, ce le urcă cu mândrie,/ El înalță firi cumplite, cari-l duc, o vijelie,/ Să îngroape sub ruine, ce-n picioare a strivit.”
În continuare îl portretizează pe Robespierre, cu o mult mai mare mobilizare a capacității sale de creație. Duritatea intratabilă a personajului, fermitatea lui dusă până la fanatism, cruzimea cu totul surprinzătoare la cineva care apără drepturile omului sunt sintetizate într-o imagine pregnantă, greu de uitat:
„Și prin negrele icoane unor zile fără frâuri,/ Unde viața e-o scânteie, unde sânge curge-n râuri,/ Palid, adâncit, sinistru, trece tigrul Robespierre;/ Și privirea-i sângeroasă s-alintează ca spre pândă;/ Căci ce scrie e-o sentință, ce gândește e-o osândă –/ Într-un cran săpat ca-n piatră fierb gândirile-i de fier.”
Forma contrasă a substantivului „craniu” – „cran” –, preferată din necesități de metrică, este neașteptat de expresivă, pare tăiată în granit.
După căderea lui Robespierre, relatată concis, fără filosofarea în care alunecă automat alți autori când evocă episodul, Eminescu aduce în prim-plan agitația subterană care cuprinde societatea franceză ca urmare a eșecului revoluției. Din spuma unor „puteri neliniștite, ce trăiesc în adâncime” se ivește un alt personaj providențial, de și mai mare anvergură. Îl recunoaștem ca prin ceață pe Napoleon și nu înțelegem de ce Eminescu nu îi menționează numele – așa cum nu i-l va menționa, de altfel, nici când îi va închina o odă devenită ulterior celebră, Odă (în metru antic):
„[E un om] Mare, că-i purtat pe umeri de adânci și mândre vremuri/ Căci gândiri, cari ieșise dintr’a lumii lung cutremur,/ El le poart’ uniten frunte și le scrie pe stindard;/ Când în lumea subjugată pentru drepturi ridic’ arma,/ Arătarea-i salutată de popoare... regi se sfarmă/ Și a gloriei mândre stele într-a lumei noapte ard.// Și de-aceea a lui flamuri le-nsoțesc cu-nsuflețire./ El îi duce la învingeri, el îi duce la peire./ Cine moare – moare-n cuget c-a rămas trăind în el;/ Tot ce-i nobil și puternic în ăst secol de mândrie/ Îl urmează... Căci prin noaptea unei lumi în bătălie/ Lin luceșteeterna pace, luminos și mândru țel.”
În același stil aluziv este făcută cronica împotmolirii armatelor lui Napoleon în zăpezile nesfârșitei Rusii:
„Ei se duc prin zeci de lupte, urmărindu-l cu ardoare,/ Zeci de mii cad, pe-a lor urme răsar alte zeci de mii,/ Steaua-i duce, ei urmează printre veri și printre ierne,/ Până unde-eterna iarnă munți de neauă-n câmpi așterne,/ Unde crivățul visează uriașe vijelii.”
În mod curios Eminescu numește generic Nordul lumea care l-a învins pe Napoleon:
„Nordul m-a învins – ideea m-a lăsat. Și ca un soare/ Vezi că’ncepe a apune într-a secolilor mare,/ Aruncând ultima-i rază peste domul d’invalizi./ La apus privește lumea în duioasa ei uimire./ N-a fost om acel ce cade, ci a veacului gândire/ A trăit în el... Cu dânsul cartea lumii iar s-a-nchis.”
Tot ceea ce urmează este o lungă elegie, discursivă și tautologică, expresie a unui scepticism radical în legătură cu evoluția umanității:
„Moartea-ntindă peste lume uriașele-i aripe:/ Întunericul e haina îngropatelor risipe./ Câte-o stea întârziată stinge izvorul ei mic./ Timpul mort și-ntinde membrii și devine veșnicie./ Când nimic se întâmpla-va pe întinderea pustie/ Am să-ntreb: Ce-a rămas, oame, din puterea ta?/ – Nimic!!”
O nouă scânteiere de geniu: imaginea de o uimitoare concretețe a timpului, care, mort, își destinde membrele ca un animal după ce și-a dat ultima suflare.

________________
P. S. Descopăr la dv., domnule Ștefan Cazimir, un demon al contrazicerii. De fapt, nu chiar un demon, un michiduță. Vă sfătuiesc să încheiați (măcar în următorii doi-trei ani) disputa cu mine – care a luat nesuferita formă repetitivă „ba da” – „ba nu” și să vă lăsați absorbit de frumusețea poeziei eminesciene. Că e se, cum ziceți dv., că e își, cum spun eu, contează mai puțin. Importante sunt celelalte cuvinte care compun opera lui Eminescu, în număr de... câteva milioane.
Un argument în plus în favoarea variantei susținute de mine este următorul: dacă ar fi vorba, cum pretindeți dv., de adjectivul regii, pluralul de la un caraghios regiu, cu sensul de regesc sau regal, s-ar strica rău de tot ritmul versului. Substantivul regii, pluralul articulat de la rege, restabilește acest ritm. Vă rog să citiți cu glas tare versul în lecțiunea mea – „Umbra gândurilor régii șcu accent pe prima silabăț își aruncă-ntunecat” și apoi același vers în lecțiunea dv. – „Umbra gândurilor regíi șcu accent pe ultima silabăț se aruncă-ntunecat”.
Trebuie să nu uităm, într-o discuție de acest fel, faptul că, în cazul postumelor, este vorba de cele mai multe ori de ciorne, nu de transcrieri pe curat. Iar în aceste ciorne există, inevitabil, multe neglijențe, cuvinte greu lizibile sau ilizibile, ca și erori pur și simplu.
Greșiți când afirmați că ar trebui să apelăm la grafologi ca să arbitreze măruntul diferendum dintre noi. Grafologii nu descifrează manuscrise, ci stabilesc cui aparține un text scris de mână. E cu totul altceva. Iată și definiția din dicționar:
„GRAFOLOGÍE s. f. Studiul particularită- ților individuale ale scrisului, pentru stabilirea autenticității unor acte, a unor iscălituri, a caracterului unei persoane etc. – Din fr. graphologie.”
Ca să vă amuz, vă mărturisesc că am intrat odată la un magazin, Erotica, din cauză că prima literă a cuvântului era desenată înflorit și am crezut că scrie Birotica. Magazinul se afla lângă sediul PNȚCD și Ion Diaconescu, care tocmai trecea pe acolo, m-a privit dojenitor. Atunci, înainte ca eu să intru în magazin, era bine să fi apărut dv. și să-mi fi explicat ce cuvânt era scris în realitate deasupra intrării, cu neon roșu.