Secvența din Memento mori consacrată Greciei antice se încheie cu o ipoteză privind starea universului:
„Dar mai știi?... N-auzim noaptea armonia din pleiade?/ Știm de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimțite cade?/ Oceanele-nfinirei o cântare-mi par’ c-ascult’./ Nu simțim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană?/ Poate-urmează-a arfe’-antice suspinare-aeriană,/ Poate că în văi de chaos ne-am pierdut de mult... de mult.“
Din punctul de vedere al unui om de azi, faptul că trăim într-o lume care cade este nu numai mitologic, ci și științific, derivând din teoria big-bang-ului pusă în circulație de Stephen Hawking și adoptată și de alți fizicieni. Dacă universul a luat naștere dintr-o explozie inițială (a nimicului!), înseamnă că el se află într-o continuă expansiune, că elementele lui constitutive cad în toate direcțiile. Dincolo însă de acest joc cu analogiile între reprezentările lui Eminescu și cosmogoniile propuse de oamenii de știință de azi, rămâne emoția profundă pe care o provoacă versurile eminesciene. Aflând că nu numai noi, cu viețile noastre aleatorii și efemere, ci lumea cu totul, simbol al stabilității, se află într-o continuă cădere, aproape că... amețim. Ce bine știe Eminescu să atingă anumite corzi ale sensibilității noastre!
Tot ceea ce se întâmplă cu universul este înțeles de „vecinicia cea bătrână“ care „cugetă-n mite“. Este o dovadă de ingeniozitate (și ingenuitate) artistică să caracterizezi veș- nicia drept bătrână. Ideea de eternitate rămâne abstractă, lipsită de rezonanță afectivă în conștiința cititorului. Calificată drept bătrână, umanizată, ea devine inteligibilă. (Un zgârienori de trei sute de metri ne impresionează mai mult decât unul care ar avea de jos și până sus un an lumină, depășind puterea noastră de reprezentare.) La fel de îndrăzneață este ideea că veșnicia „cugetă-n mite“. Îndrăzneață și, în același timp, plauzibilă. Numai gândirea individuală face raționamente rapide, gândirea umanității, atotcuprinzătoare și lentă, recurge la mituri.
Întreagă această viziune, cosmogonică și sociogonică, are un scop: să creeze sentimentul de măreție necesar pentru glorificarea, în continuare, a Imperiului Roman.
„Vecinicia cea bătrână, ea la lumi privea uimită./ Mii de ani cugetă-n mite la enigma încâlcită/ Care spațiul i-o prezintă cu-a lui lumi și cu-a lui legi;/ Și din secoli ce trecură ea s-apucă să adune/ Toată viața și puterea, sucul tot de-nțelepciune/ Și să pune să zideasc’ un uriaș popor de regi.// Și atunci apare Roma în uimita omenire./ Gânduri mari ca sori-n chaos e puternica-i gândire/ Și ce zice-i zis pe veacuri, e etern, nemuritor;/ Iar popoarele-și îndreaptă a lor suflete mărețe,/ A lor fapte seculare, uriașele lor viețe,/ După căi prescrise-odată de gândirea-ăstui popor.“
Era de așteptat ca tânărul Eminescu să admire mai degrabă Grecia antică, pentru aezii și filosofii ei, decât Imperiul Roman, apreciat în primul rând pentru civilizația pe care a creat-o. El nu uită însă, nici măcar în cosmopolita „panoramă a deșertăciunilor“, că românii, preferații săi, descind din romani. Așa se explică probabil de ce îi evocă pe aceștia cu entuziasm:
„Auzit-ați de-mpărații stând pe tron cu trepte multe?/ Fruntea-ncinsă în luceferi făcea lumea să-i asculte,/ Vorba lor era o rază în viața lumi-ntregi,/ Țări bogate și-nflorite, mări vuinde-n adormire,/ Cetăți vechi, popoare mândre stau sub falnica-i domnire/ Și Cesarii-mpart pământul în Senatul cel de regi.“
Cu sensibilitatea sa față de cultură, poetul sesizează principala calitate a textelor latine (juridice, literare, istorice sau filosofice): sunt clare și par definitive. Îți vine să crezi că ele se compun nu din propoziții, ci din aforisme („ce zice-i zis pe veacuri.“). Nu întâmplător sunt folosite de alte popoare ca reguli de viață („popoarele-ș i îndreaptă a lor [...] viețe după căi prescriseodată de gândirea-ăstui popor.“).
În același stil decis-apologetic este menționată magnificența statutului de împărat roman, nemaiîntâlnită, într-adevăr, la alte popoare: „Vorba lor era o rază în viața lumi-ntregi“. Ca o confirmare a verdictului poetic dat de Eminescu, nici în vremea noastră, când conducătorii autoritari, cu simțul măreției, sunt calificați automat drept dictatori detestabili, aproape nimeni nu atentează la prestigiul împăraților romani.
Glorificarea Imperiului Roman, cu istoria lui plină de victorii militare, datorate unei foarte bune organizări a armatei, devine apoteotică într-o strofă care pare acompaniată de o muzică de fanfară:
„Pe sub arcuri triumfale trece mândru-nvingătorul/ Și-amețit abia aude cum vuiește surd poporul,/ Cum a mărei glasuri multe se repetă, gem și fug;/ Iar la carul lui de aur, cu coroane pe-a lor frunte/ Și înfrânți de umilire, cu priviri stinse și crunte,/ Regii țărilor învinse gem cu greu trăgând în jug.“
Regii țărilor învinse înhămați la carul de aur al împăratului roman, iată o imagine de o grandoare – și o grandilocvență – nemaiîntâlnită nici măcar în versurile encomiastice ale poeților latini de acum două milenii. Dacă ar fi scris un asemenea text, Ovidiu, aflat în exil, ar fi fost, fără îndoială, iertat de Augustus și rechemat la Roma.
În mod surprinzător tânărul Eminescu descrie în versuri la fel de avântate și prăbușirea Imperiului Roman. Este o dovadă că el nu procedează ca un propagandist, ci ca un poet, fascinat în general de măreție, fie ea și măreția unei catastrofe. Strofa în care este descrisă Roma incendiată (din ordinul lui Nero) impresionează printr-o frenezie stranie. Entuziasmul inițial s-a transformat într-un entuziasm satanic:
„Roma arde și furtuna chiuind în ea se scaldă/ Și frământă-n valuri roșii marea turbure și caldă/ Și aruncă-n loc de spume nori de fum, scântei și vânt;/ Și în nunta ei grozavă turnuri negre ea aprinde/ Și făcliile-uriașe cătră stele le întinde.../ Evul arde ? Roma este oceanicu-i mormânt.// Norii sunt o spuză-n ceruri și prin ei topite stele./ Și, ca oceanul negru răscolit de visuri grele,/ Urbea își frământă falnic valuri mari de fum și jar;/ Din diluviul de flacări, lung întins ca o genune,/ Vezi neatins cu arcuri de-aur un palat ca o minune/ Și din frunte-i cântă Neron... cântul Troiei funerar.“
Sunt mormane de cuvinte care, așa informe cum par la prima vedere, i se impun până la urmă cititorului ca niște sculpturi gigantice nefinisate, de o remarcabilă forță expresivă.