Munții ridică spre cer templele cu multe coloane ca să le vadă zeii! Așa își imaginează Eminescu peisajul din Grecia antică. Faptul că lăcașurile de cult au fost construite pe locuri înalte este interpretat de el ca expresie a voinței munților de a le arăta zeilor ce edificii minunate au reușit să facă oamenii pe pământ. Această răsturnare de situație este de efect (amintindu-ne de o imagine din Luceafărul: nu corăbierii iau ca punct de reper luceafărul, în înaintarea lor pe marea întunecată, ci luceafărul „corăbii negre duce” ca și cum le-ar trage după el legate cu funii!).
„Peste văile adânce repezite-n regioane/ Nourate, stau ținute templele multicoloane,/ Parcă munții-n braț de piatră le ridică și le-arat’/ Zeilor din ceriuri.”
În capitolul rezervat Greciei antice din Memento mori, ca în toate capitolele imensului poem, se poate sesiza un exces de cuvinte, o împotmolire într-o retorică a frumuseții și glorificării care îl obosește pe cititor și îl poate face să rateze momentele de poezie bună. Iată ce încărcată de imagini livrești este chiar prima strofă dintre cele închinate civilizației grecești:
„O, lăsați să moi în ape oceanici a mea liră!/ Să-mbrac sunetele-i dalbe cu a undelor zâmbire,/ Cu-ale stelelor icoane, cu a cerului azur;/ Să înalț munții Greciei, scânteind muiați de soare,/ Cu dumbrave prăvălite peste coaste râzătoare/ Și cu stânci încremenite printre nouri de purpur.”
Trebuie să ne amintim însă permanent că autorul nu a publicat și nici nu a intenționat să publice aceste versuri, că este vorba doar de o construcție poetică aflată în stadiul de șantier, abandonată din cauza morții premature a autorului. Nu se va putea găsi niciodată altcineva care să termine lucrarea, astfel încât nu avem dreptul să o supunem unor exigențe estetice, ca pe o operă finită. Putem doar să identificăm în cuprinsul eio frumusețe in statu nascendi, să salvăm de la uitare fulgurații de poezie din ciornele unui mare poet.
„Filmarea” Greciei de altădată începe de sus:
„Vulturi peste văi înnegurate,/ Grei atârnă cu întinse aripi și priviri țintate/ Supra lumei ce sub dânșii stă adânc, împrăștiat.”
Imaginea vulturilor care atârnă grei în văzduh, scrutând lumea „împrăștiată” de sub ei creează imediat o impresie de vastitate care permite contemplarea întregii Grecii. Poetul își creează astfel posibilitatea de a defini sintetic Elada, ca pe o țară albă, scăldată în soare, ivită „din întunecata mare”. Grecii și-ar putea face un brand de țară din această reprezentare.
Eminescu nu se mai satură să realizeze ceea ce s-ar putea numi – în termenii practicilor noastre de azi – fotograme din satelit:
„Și din turmele de stânce, risipite cu splendoare/ Pe-ntinsori de codri negri rupți de râuri sclipitoare,/ Vezi oraș cu dome albe strălucind în verde crâng./ Marea lin cutremurându-și fața, scutur’ a ei spume,/ Repezind pe-alunecușul undelor de raze-o lume,/ Jos la poarta urbei mândre a ei sunete se frâng.// Mai albastră decât cerul, purtând soarele pe față,/ Ea reflectă- n lumea-i clară toată Grecia măreață.”
Frumusețea paradisiacă a țării face posibilă alunecarea în mitologie. În apele albastre din jurul pământului grecesc se zbenguie nimfele, asemenea delfinilor:
„Nimfe albe ca zăpada scutur’ ap’ albastră, caldă,/ Se împroașcă-n joacă dulce, mlădiindu-se se scaldă,/ Scuturându-ș i părul negru, înecându-se de râs.// Și pe valuri luminoase oceanul lin le saltă,/ Orice undă lingușește arătarea lor cea naltă,/ Pe nisipul cald le-aruncă marean jocu-i luminos;/ Oceanicele corpuri, ca statuie de ninsoare,/ Strălucesc în părul negru, ce și-l uscă ele-n soare/ Pe-a lor perini nisipoase lenevite lănguros.”
Nimfele descind în treacăt și pe țărm, unde „vorbind mărgăritare culeg flori în a lor goană”. „Vorbind mărgăritare” – ce lapidară și inspirată caracterizare a vocilor unor nimfe!
Poetul ne oferă la un moment dat și un instantaneu cu Satyr, personaj pitoresc, simpatic-depravat, adus în prim-plan pentru a face mai ușor suportabil sublimul invaziei de nimfe:
„Dintr-o tuf’ ivește Satyr capu-i chel, barba-i de țap,/ Lungi urechi și gura-i strâmbă, cârnu-i nas. – De sus își stoarce/ Lacom poamă neagră-n gură – pituliș prin tufe-o-ntoarce,/ Se strâmbă de râs și-n fugă se dă vesel peste cap.”
Partea feeric-descriptivă a capitolului despre Elada este foarte extinsă și contează nu atât prin ea însăși, cât prin entuziasmul pe care îl exprimă față de civilizația grecească. Cu adevărat impresionant, prin dramatismul ideilor, devine acest capitol spre sfârșitul său. Cele câteva strofe de încheiere ar fi putut fi publicate de Eminescu separat și ar fi concurat cu succes singurul fragment din Memento mori pus de autor în circulație și anume cel despre Egipt.
Personajul care face să se schimbe registrul stilistic în mod radical este, bineînțeles, Orfeu:
„Iar pe piatra prăvălită, lângă mareantunecată/ Stă Orfeu – cotul în razim pe-a lui arfă sfărâmată.../ Ochiu-ntunecos și-ntoarce și-l aruncă aiurind/ Când la stelele eterne, când la jocul blând al mării./ Glasu-i, ce-nviase stânca, stins de-aripa disperării,/ Asculta cum vântu-nșală și cum undele îl mint.// De-ar fi aruncat în chaos arfa-i de cântari îmflată,/ Toată lumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată,/ Ar fi curs în văi eterne, lin și-ncet ar fi căzut.../ Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune/ Și popoarele de stele, universu-n rugăciune,/ În migrație eternă de de mult s-ar fi pierdut.// Și în urmă- le-o vecie din nălțimi abia văzute/ Și din sure văi de chaos colonii de lumi pierdute/ Ar fi izvorât în râuri într-un spaț despopulat;/
Dar și ele-atrase tainic ca de-o magică durere/ Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere/ S-ar fi dus. Nimic în urmă – nici un atom luminat.// Dar el o zvârli în mare... Și d-eterna-i murmuire/ O urmă ademenită toat-a Greciei gândire,/ Împlând halele oceanici cu cântările-i deamar./ De-atunci marea-nfiorată de sublima ei durere,/ În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere/ Și cu-albastrele ei brațe țărmii-i mângâie-nzădar”
Dacă harfa lui Orfeu ar fi fost aruncată în haos, ar fi atras după ea și pământul cu tot ce se află pe el, și stelele, și universul întreg... Nimeni n-a mai adus un asemenea omagiu artei, puterii ei de atracție.
Și nimeni n-a mai găsit un mod atât de impresionant de a deplânge prăbușirea civilizației grecești, imaginându-și că harfa lui Orfeu, aruncată nu în haos, ci în mare, își amplifică plânsul prin eterna tălăzuire a apei.