Din vastul poem Memento mori, Eminescu a publicat un singur fragment: acela referitor la Egiptul antic (a apărut în 1872, în Convorbiri literare, ca un poem de sine stătător, cu titlul Egipetul). În succesiunea de civilizații (fiecare cu mărirea și decăderea ei) evocate fastuos-melancolic de poet, civilizația Egiptului ocupă locul al doilea, după civilizația Babilonului și înainte de cea a Palestinei. Și acest text are un caracter naivlivresc, sesizabil încă de la primele versuri (și specific unei creații studențești):
„Nilul mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de Maur,/ Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc și aur;/ Pe-a lui maluri gălbii, șese, stuful crește din adânc,/ Flori, juvaieruri în aer, sclipesc tainice în soare,/ Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,/ Alte roșii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng“...
Frumusețea peisajului este încărcată, barocă și neasumată. Textul excelează nu prin provocarea unei emoții, ci prin decorativism. Peste numai câțiva ani, Eminescu, armoniosmaturizat, va evoca delicat și fugitiv natura, numai pentru a ne transmite trăirile lui de o mare profunzime:
„Peste vârfuri trece lună,/ Codru-și bate frunza lin,/ Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună.// Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet,/ Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte.“ etc.
Dar în Egipetul descrierea reprezintă în mare măsură un scop în sine, iar dacă transmite totuși o emoție, aceea ține de plăcerea de a picta.
Și mai remarcăm ceva. Bogăția imagistică luxuriantă constituie o revanșă față de ariditatea discursului academic și o formă de evadare din spațiul destinat învățării (să recitim o cunoscută poezie postumă: „În zădar în colbul școlii,/ Prin autori mâncați de molii/ Cauți urma frumuseții/ Și îndemnurile vieții“ etc.).
Spre deosebire de izvoarele și lacurile din opera lui Eminescu, care sunt ale lui Eminescu, Nilul din Egipetul rămâne un fluviu nebulos și exotic, cunoscut de la cursul de istorie antică și din legende. Imaginea „valuri blonde“ nu are putere evocatoare, iar florile de pe malurile fluviului lui seamănă nu cu o junglă mirifică, ci cu aglomerația de buchete multicolore dintr-o piață de flori. În finalul celei de-a doua strofe sunt plasate două versuri care sugerează o măreție metafizică, specific eminesciană, dar și ele au un anumit aer teoretic:
„Nilul mișc-a lui legendă și oglinda-i galbenclară/ Către marea liniștită ce îneacă al lui dor.“
Oricum, sintagma „Nilul mișc-a lui legendă“ nu putea fi gândită decât de un mare poet.
Imaginea vechiului oraș Memfis, capitala Egiptului antic, pleacă și ea de la o bibliografie universitară, transfigurată de reveria studentuluipoet:
„De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi și țări ferice;/ Memfis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice,/ Mur pe mur, stâncă pe stâncă, o cetate de giganți?/ Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție!/ Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,/ I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanț“.
Exact ca un adolescent studios, Eminescu folosește cu o mândrie secretă cuvinte cunoscute de puțină lume, de exemplu cuvântul „scald“:
„Și să pară răsărită din visările pustiei,/ Din nisipuri argintoase în mișcarea vijeliei,/ Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald/ Ș-aruncat în depărtare... Colo se ridic’ trufașe/ Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe,/ Racle ce încap în ele epopeea unui scald.“
Scalzii, poeți de curte din Islanda secolelor XII-XIII care cântau lungi istorisiri mitologice numite saga, asemănătoare într-adevăr cu epopeile, nu erau totuși cei mai potriviți pentru a intra în logica evaluării dimensiunilor unei piramide. Autori de epopei mult mai cunoscute, ca Odiseea sau Eneida, ar fi putut fi invocați.
Mai putem face presupunerea că Eminescu a recurs la scald din dorința de a avea o rimă rară la cald.
*
Poate că poetul n-ar fi trebuit să aleagă, din Memento mori, tocmai fragmentul despre Egiptul antic pentru a-l publica și pentru a-l trece astfel în rândul „antumelor“, sacralizate de posteritate. Putea să identifice în ampla construcție filosofico-istorico-lirică fragmente mai inspirate, scrise cu mai multă grație stilistică.
În Egipetul găsim mai puține momente de poezie bună, dar găsim, totuși, asemenea momente și merită să facem efortul de-a le decupa din greoaia masă de imagistică ornamentală, pentru a ne bucura de frumusețea lor.
Regele Egiptului „Iese-n noapte... ș-a lui umbră lungă-ntins se desfășoară/ Pe-ale Nilului lungi valuri. – Astfel pe-unde de popoară/ Umbra gândurilor regii își aruncă-ntunecat“.
Formularea e complicată, seamănă cu deplasarea cuiva încurcat în propriile lui haine, prea largi. Dar cu puțină răbdare o înțelegem. Umbra regelui „lungă-ntins“ (probabil în bătaia luminii lunii, care bate pieziș) se așterne peste valurile Nilului... Este o imagine de o melancolică măreție, pe care orice regizor și-ar dori-o într-un film despre un personaj august. Poetul merge mai departe, explicând că la fel se așterne peste valurile de popoare umbra gândurilor unui suveran. Comparația surprinde și tulbură, făcând sesizabilă disproporția uriașă dintre autoritatea faraonică și insignifianța vieții fiecăruia dintre supuși.
Regele Egiptului „iese-n noapte“ după ce intră într-o piramidă ca să reflecteze acolo, netulburat de nimeni, asupra trecutului și să înțeleagă ce ar trebui să facă pentru a opri declinul din vremea lui. Momentul de reculegere nu duce însă la nicio clarificare, iar din punct de vedere poetic rămâne infructuos, astfel încât putea să lipsească din poem. Abia când iese din piramidă, iar umbra lui se așterne romantic peste valurile Nilului, regele intră în comunicare cu amintirile fluviului și retrăiește trecutul grandios al țării lui (la Eminescu, se știe, trecutul este invariabil grandios, iar prezentul – meschin). Peisajul are o magnificență stranie, extraterestră (datorită și împrejurării că poetul nu cunoștea dintr-o experiență directă lumea arabă):
„Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,/ Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde/ Par a fi snopuri gigantici de lungi sulițe de-argint,/ Toat-a apei, a pustiei și a nopții măreție/ Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăție,/ Să învie în deșerturi șir de visuri ce te mint.“
Trestiile care „ par a fi snopuri gigantici de lungi sulițe de-argint“ nu seamănă deloc cu trestiile de pe malurile lacurilor din copilăria poetului.