Capitolul rezervat în Memento mori Daciei și cuceririi ei de către romani este disproporționat de mare în raport cu celelalte. Întorcând roata istoriei înspre trecut, până la acest episod, Eminescu se oprește și uită să o mai pornească. Retrăiește cu un fel de fascinație ceea ce s-a întâmplat cu aproape două mii de ani în urmă în țara lui.
Subiectivismul fără limite, scăpat de sub control, este surprinzător la un poet cunoscut pentru disciplina lui artistică. Înțelegem că de data aceasta Eminescu scrie mai mult pentru el însuși. Și totuși, treptat, în loc să devină plictisitor, interminabilul discurs poetic ne face și pe noi să alunecăm în visare.
Acest neașteptat succes se explică prin două caracteristici ale textului:
1.Reprezentarea epocii istorice este pură – idealizată, dar nu ideologizată. Poetul nu face politică rescriind istoria. Nu se întrevede în versurile sale nicio urmă din autohtonismul care, profesat de alții, s-a dovedit a fi de multe ori o formă de antioccidentalism. Romanii și dacii sunt priviți de Eminescu cu aceeași admirație. Pe ecranul panoramic al conștiinței lui este loc pentru două civilizații, diferite și, în unele privințe, opuse.
2. Se afirmă pe parcursul întregului discurs poetic un sentiment al măreției care n-are nimic comun cu megalomania. Eminescu vede totul în mare, din perspective atotcuprinzătoare. Contemplația este pentru el o înțelegere filosofică a lumii:
„Colo Dunărea bătrână, liberă-ndrăzneață, mare./ C-un murmur rostogolește a ei valuri gânditoare/ Ce mișcându-se-adormite merg în marea de amar;/ Astfel miile de secoli cu vieți, gândiri o mie,/ Adormite și bătrâne s’adâncesc în vecinicie/ Și în urmă din izvoare timpi răcori și clari răsar.“
Ce trecere fireacă de la geografie la istorie! Ce capacitate de a gândi simultan pe două planuri! Descrisă astfel, prin similitudine cu fluviul de oameni care înaintează impetuos prin secole și se varsă în veșnicie, Dunărea apare în mintea oricui nu numai imensă, așa cum o știa, ci și maiestuosmelancolică. Dintr-o apă curgătoare devine o legendă.
Abia după ce a creat această atmosferă, poetul se lansează în descrierea podului construit de romani peste Dunăre – „un gând de piatră repezit din arc în arc“ – și a „miilor de coifuri“ trimise de Roma pentru invadarea Daciei:
„Dar pe-arcade negre nalte, ce molatec se-nmormântă/ În a Dunării lungi valuri ce vuiesc și se frământă,/ Trece-un pod, un gând de piatră repezit din arc în arc;/ Valurile-nfuriate ridic frunțile răstite/ Și izbind cu repejune arcurile neclintite/ Gem, picioarele le scaldă la stâncosul lor monarc.// Peste pod cu mii de coifuri trece-a Romei grea mărire./ Soarele orbește-n ceruri de a armelor lucire,/ Scuturi ard, carăle treier și vuiesc asurzitor;/ Iar Saturn cu fruntea ninsă stând pe steaua-i alburie/ Și-aruncând ochii lui turburi peste-a vremii-mpărăție/ Aiurând întreabă lumea: – Și aceia-s muritori?“
Ne putem opri la fiecare vers pentru a admira arta literară. Arcadele pe care se sprijină podul nu sunt pur și simple înfipte în apă, ci „molatec se-nmormântă în a Dunării lungi valuri“. Podul apare ca „un gând de piatră repezit din arc în arc“, ceea ce ne face să ne gândim la ideea de pod, care l-a precedat și la perfecțiunea punerii ei în aplicare, datorită căreia construcția are o imaterialitate de ficțiune. Valurile care se lovesc în mod repetat de picioarele podului (și la care fiecare din noi s-a uitat vreodată, simțind ostilitatea lichidului mereu agitat față de ceea ce rămâne neclintit) devin la Eminescu „valurile-nfuriate șcareț ridic frunțile răstite și izbind cu repejune arcurile neclintite gem, picioarele le scaldă la stâncosul lor monarc“.
Într-un mod expresiv, greu de uitat, este reprezentată trecerea peste pod a armatelor romane venite să cucerească Dacia. Nu sunt mii de soldați, ci mii de coifuri. Este o imagine luată de sus, care evidențiază amploarea revărsării de forță militară și sugerează, în același timp, foarte buna ei înzestrare cu echipament de luptă. Parcă înaintează spre Dacia o uriașă oștire metalizată, în care se reflectă terifiant soarele: soarele orbește-n ceruri de a armelor lucire, iar scuturile ard. Și sonorul acestei scene are ceva înfricoșător: carăle șde luptăț treier și vuiesc asurzitor. Eminescu păstra în amintire, fără îndoială, mașinile de treierat grâu din copilărie, cu trepidația lor infernală.
Ca și altă dată, poetul găsește formula care rezumă genial întreaga desfășurare de oameni și arme: peste Dunăre trece nu o oaste, ci „a Romei grea mărire“. În alte situații se poate vorbi de o mărire... ușoară, sau teatrală, sau norocoasă. De data acesta este vorba de una grea, obținută prin efort și organizare.
Poetul dă de înțeles, indirect, prin comentariul unui zeu, că invadatorii sunt altceva decât oameni. Faptul că zeul întreabă (și nu afirmă) este de efect, evidențiind mirarea lui în fața a ceea ce vede:
„Iar Saturn cu fruntea ninsă stând pe steaua-i alburie/ Și-aruncând ochii lui turburi peste-a vremii-mpărăție/ Aiurând întreabă lumea: – Și aceia-s muritori?“
În replică la venirea invadatorilor, se pune în mișcare oștirea condusă de zeii Daciei, mobilizată miraculos, prin scoaterea ei din... adâncul Mării Negre. Această oștire fabuloasă, mitologizată, are, fără îndoială mai curând o eficacitate literară decât una militară:
„Și Zamolx cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri,/ Mișcă caii lui de fulger și-a lui car. Călări pe bouri,/ A lui oaste luminoasă îl urma din Răsărit.//Ca o negur’ argintie barba lui flutură-n soare,/ Pletele-n furtună-nflate albe ard ca o ninsoare,/ Colțuroasa lui coroană e ca fulger împietrit,/ Împletit cu stele-albastre. Răsturnat în car cu rune,/ Cu-a lui mân’ arată drumul la oștirile-i bătrâne/ Și de dor de bătălie crunt e ochiul strălucit.“
Urmează o lungă și înflorită – și încâlcită – cronică a luptei dintre romani și daci. O cronică greu de citit, dar demnă totuși de a fi citită.
Ne putem așeza ca niște pescari, cu undița în mână, pe malul ei, pentru a pescui imagini din fluviul de cuvinte. Și răbdarea ne va fi răsplătită; din când în când, la intervale scurte de timp, vom prinde câte un peștișor de aur.

P.S. Îi mulțumesc domnului Șt. Cazimir, unul din istoricii mei literari preferați, că mă citește cu atenție. Totuși, de data aceasta, observația pe care o face nu mă convinge. Ideea sa că în secvența din Memento mori dedicată Egiptului Eminescu folosește cuvântul „regii“ ca adjectiv (pluralul de la „regiu“, cu sensul de regal, regesc) este trasă de păr. De fapt, este vorba de pluralul articulat de la substantivul „rege“. Iar pronumele se (în loc de își, cum apare în citatul dat de mine), chiar dacă se regăsește în toate edițiile, se explică, cred eu, printr-o transcriere neglijentă a manuscrisului. O să mă înarmez cu o lupă și o să-i arăt domnului Șt. Cazimir că, în textul olograf al lui Eminescu, greu lizibil, presupusul se arată mai curând ca își.