Într-un interval de cîteva luni de zile, din primăvară pînă în iarnă, Adi Cristi a tipărit, la Editura 24:ore, două volume de versuri, Cu patria în brațe șiDespre moarte, cu dragoste. Cu primul titlu, Adi Cristi riscă o carte de poezie cu peste o sută de texte (le spune 102 texte nepătate) care se circumscriu sentimentului patriotic. Poezie patriotică, azi? Noțiunile de patrie, popor, patriotism și toată familia de cuvinte au fost printre victimele discursului politic, ale „tezelor” și retoricii unei maculaturi imense, care s-a întins pe toată jumătatea de veac a regimului comunist, din 1948 pînă în 1990; poezia patriotică, la diverse evenimente și, mai ales, la aniversări, a fost mereu supusă „comenzii sociale”. Cuvintele s-au golit de sens, izbînzi estetice sînt puține, iar după 1990, patriotismul a fost confiscat de (aproape) aceiași autori, în aceeași retorică găunoasă, folosind vorbe mari pentru o simțire fără detentă: simțiri reci, harfe zdrobite, cum scria Unicul care exprimă, în adevăr, poezia patriotică la cel mai înalt nivel estetic, apoi, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Nichita Stănescu și, în urma lor, puzderie de autori care se pot reține doar în regim de inventar.
În acest context, nu tocmai prietenos, volumul Cu patria în brațe al lui Adi Cristi va fi primit, nu mă îndoiesc, cu prudență; subtil polemic, poetul precizează pe pagina de gardă „102 poeme nepătate”, în decență și normalitate, luînd distan- ță – dar cîți poeți au făcut asta?! – față de textele, eventual, „pătate”, tipărite altădată: sînt aici o mărturisire de credință, dar și un alt fel de a scrie liber ceea ce va fi fost pus sub comandă: „Am uitat să scriem despre patrie/ de parcă am fi uitat să silabisim iubirea/ pe cînd pașii noștri adunau drumul/ asemenea pescarilor năvodul din adîncuri/ am uitat să ne aducem aminte cu tălpile goale/ de pămîntul din care iarba ne crește/ ca o pîine rumenă și frumoasă/ ca o fecioară rumenă și frumoasă/ ca o patrie rumenă și frumoasă/ și poate de aceea mai uităm câteodată/ cît de ispititoare este șoapta care ne cheamă/ mîna care ne odihnește/ versul care ne strigă…/ și toate acestea se pot întîmpla/ doar atunci cînd visăm țara/ sub formă de popor liber/ atît cît să se bucure pe străzi/ de tăcerile lui” (Țara sub formă de popor liber). Temele poemelor se identifică în dragostea de țară („o veșnică îmbrățișare a ochilor cu înaltul cerului”), nașterea locului, (re)întemeierea patriei și poporului („sub o piatră sub formă de inimă”), eliberarea din lanțuri, trezirea și renașterea sub veghea Îngerului Gabriel, legătura sacrală, pentru că, iată, vorbind despre patrie, „vorbim despre Dumnezeu”, insurecția care „arestează limba de lemn”, supunerea urii în iubire pentru cei care simt că „poporul/ nu poate fi altceva/ decît inima/ care bate/ în limba maternă” și care cred că pot vedea viitorul recompunînduse în trecut, cu un poet ce vrea să iasă astfel din poezia pe care, uneori, a înșelat-o: „Bunică-mea,/ fie-i țărîna ușoară,/ mă scula cu noaptea-n cap/ să-mi arate urma stelelor/ care mi-au zgîriat adînc somnul/ fără a da vina pe cineva/ că pentru a avea lapte/ trebuia să iau întunericul în piept/ și să cobor sticlele/ (sau o pungă goală)/ cu semnificația țiitoarei/ la rîndul/ din fața alimentarei de cartier/ un gest firesc/ pentru vremurile acelea/ în care lipsurile trebuiau bandajate/ de «grija părintească a partidului»/ pentru viitorul/ nu al celor prezenți/ ci al copiilor copiilor noștri./ La un astfel de rînd/ stînd cu ochii ațintiți/ în liniștea șirului de sticle/ am văzut/ cum mă acoperă o umbră/ asemenea unei păsări de pradă/ era pătura cu care bunică- mea/ încerca să oprească aerul rece de diminea- ță/ să-mi îngroașe sîngele/ din ce în ce mai fierbinte/ și mai plin de rușinea care mă devora/ cînd fata aceea de lîngă mine/ la trei sticle distanță/ ar fi dorit să mă învelească/ cu mîngîierea ei nemîngîiată…/ sau poate totul să fi fost doar o iluzie/ reflectată în geamul unor amintiri/ din acea epocă ciudată” (Amintiri dintr-o epocă ciudată). Cu această carte, Adi Cristi iese din Patria aceea, de atîtea ori înșelată, falsificată, mutilată, pentru a (re)găsi Patria sa, aceea care îi asigură „rația de Ana”, în poeme de dragoste antologice, cu toate amintirile ciudate din țara cuvintelor interzise, în umor amar ori, mai mult, într-o ironie demolatoare: aici e strigătul poetului cu substantivele proprii și comune sugrumate de cenzura care i-a deformat Patria însăși: „Vin din lumea cuvintelor interzise,/ închise în frica de lumină/ de a nu face victime colaterale.../ cruce, biserică, frig, Dumnezeu/ înger, foamete, Rege/ și multe alte substantive comune și proprii/ erau scoase din uzul poemelor/ scăpate în libertate/ cum mai erau scăpați fugarii/ dincolo de porțile lagărului/ trăiam în țara cuvintelor interzise/ în miezul cursei printre galoane/ nu aveam voie să fiu ceea ce visam/ cum nu aveam voie să-mi port visul de lesă/ prin parcurile publice/ despletite de sensuri/ cuvintele/ astfel chiluge/ semănau cu capetele rase/ ale condamnaților/ cu ochii legați/ cu spatele lipit de zidurile/ obișnuite cu moartea/ pînă cînd am deschis ochii/ și am văzut porumbelul/ care stăpînește zborul/ și cerul/ și dreptul de a fi solia de pace/ sub astfel de aripi am regăsit cuvintele/ pregătite să-nvie: «Pe mine, mie redă-mă!»” (Lumea cuvintelor interzise).
Cu volumul Despre moarte, cu dragoste, Adi Cristi revine în matca ludicului, într-un joc foarte crud cu sine și cu lumea, precum mierea și acul veninos din înțepătura unei albine: „Toarce mîța/ torsul tău/ Torsul tău/ nu mîțîie!/ Mîțîiala-i scîrțîit/ Scîrțîit/ de pat belit/ ruginit și dezvelit/ de vopsea/ pe grund ciobit!/ Zbor albinele/ prin mine/ și prin tine ace zbor/ simt în sînge/ mierea lor/ și în tine ele mor/ îngropate-n ace/ zbori/ tu în locul lor/ prin flori/ și din flori” (Albina și-a lăsat acul înfipt în miezul zilei – poem găsit lîngă albina sinucigașă, în timp ce tu sufereai de moartea culegătoarei de polen și nu de durerea înțepăturii fatale). În anii debutului lui Adi Cristi și al generației sale, se scria intens despre „teroarea” obiectelor, a lucrurilor, despre „robia” la care ne supuneau atunci; acum, peste ani, Adi Cristi se răzbună și omoară lucrurile care îl vor fi agresat ori, poate îl vor fi dus în robie: „Mi-a murit televizorul!/ Și mașina de tocat carne/ mi-a murit/ Canapeaua, scaunul și veioza/ toate deodată/ mi-au murit/ ca și cum ar fi fost o crimă colectivă/ sau un accident de necirculație/ de stat prea mult pe loc/ cînd se declanșează prăbușirea în/ sine/ mult mai dureroasă decît/ prăbușirea în tine./ Mi-au murit:/ cartea lui Iov/ și puterea rugăciunii/ și focul din privire/ și tăcerile complice/ într-atît încît mi-a mai rămas/ doar cămașa de pe mine/ și aceea fără nasturi/ fără mîneci/ doar un petic de pînză/ care-mi acoperea pieptul/ unde inima încă bătea/ încă mai bate/ și va mai bate/ pînă cînd îmi voi pierde/ numărătoarea/ cum se mai pierd zilele și nopțile/ desfătătoare” (Moartea lucrurilor): scaunul dezmembrat, într-o voltă soresciană a versului, trenul, chibritul, scobitoarea, țigara fumată „acum 20 de ani”, becul de la masa de lucru, creionul chimic, „dedat limbii”, ființele mici și, între ele, protagonist, melcul de la nr.21, poemul însuși, „muritor” sînt lucruri care provoacă „o moarte tîrzie”: poetul veghează și ne avertizează că sîntem nu doar în robia lucrurilor, cum scria, prin anii 1970 ai secolului trecut, Roland Barthes, ci ne aflăm chiar în moartea prin lucruri: „Cu moartea pre moarte călcînd/ În lumea de-apoi/ un scaun poate să ajungă/ mult mai tîrziu decît noi/ dezmembrarea lui/ transformarea într-o măsuță/ pentru cei mici/ poate da morții/ o altă interpretare/ ceea ce nu se poate întîmpla/ cu oamenii/ și nu doar pentru că/ avem doar două picioare.../ Trenul tras pe linia moartă/ e supus ruginii/ (un fel de viermi de metal)/ dar oricînd poate fi renăscut/ și redat serviciului public/ să ducă familia regală la bal./ Trebuie să recunoaștem aici/ că unii oameni devin și ei lucruri/ cu morțile lor ciudate/ neterminate și aproximate/ cum ar fi cei din mausoleu/ la care municipalitatea/ mai poate cîștiga un leu,/ doi,/ buni și ei la ceva.../ Mai sunt și morți efemere/ la bunurile de larg consum/ cum ar fi sfidarea chibritului aprins/ lăsat să ardă pînă la buricele/ degetelor/ sau scobitoarea dizgrațioasă/ aruncată pe jos/ pe sub masă./ Oricum/ Un lucru are șansa/ să mai moară puțin/ pentru ca mai apoi/ să renască surprinzător/ prinzîndu-ne greșit pe picior/ dezechilibrați/ ca o prăbușire din zbor./ Moartea prin lucruri e un călător/ prins fără bilet/ și arătat la popor” (Lucrurile au și ele viața lor și moartea care nu le sperie ). Moartea prin lucruri e (și) moartea morților ce mor, scrie Adi Cristi într-un poem antologic; miezul volumului Despre moarte, cu dragoste se adună în dimensiunea unei relații problematice cu divinitatea, în joaca/ jocul cu moartea al unei ființe care se smulge din sine, în supunerea slugii, ca în Shakespeare ori îngropînd tăcerile în sămînța deșertului, așteptînd să sune goarna din ziua morților, cîntînd, însă, mereu Aleluia; „Greu se ridică prin mine tăcerea/ de parcă s-ar naște/ din sămînța deșertuluil/ Acela prin care rătăcirea/ e șoapta erorii de a merge la țintă/ chiar dacă pașii te duc înspre moarte/ cu aceeași dorință/ strecurată în mîinile întinse/ în vocea sugrumată de fantasme:/ - Apă! Apă! Apă!/ Un fel de/ Aleluia! Aleluia! Aleluia!/ pe suflet stropit/ întru trezire și deșteptare.../ Dar cine să audă strigarea?/ Cine să ridice voalul ielelor/ și dansul paparudelor/ cînd Fata Morgana însăși/ era un nisip mișcător, rătăcitor / înspre mîna mea întinsă/ spre orizontul ascuns/ după duna aceea imensă/ ca o cocoașă de cămilă/ cu capul ieșit de mult din privire:/ Apă! Apă! Apă!/ și-n urma șoaptei ecoul striga:/ Aleluia! Aleluia! Aleluia!” (Zbaterea deșertului prins într-un fir de nisip).
Ca și în precedenta carte de poezie, Poemele de dincolo de mine, tipărită anul trecut, lirica lui Adi Cristi crește aici într-o poetică a departelui, căutînd orizonturi succesive, în largul mării și oceanului sau „pe o carte”, în sclipirea oglinzii ori în negura ei, în necuprinsul deșertului lui Cain, în lumea cealaltă, ghicită, zărită, poate, dincolo de plaja care „simplifică” ori în preajma iubitei, în poeme de dragoste foarte acroșante: departele e „golul din singurătate”, aproape se scriu poemele morții, cu dragoste: „Te-aiîntors cu spatele la mine/ lăsînd linia torsului/ să-mi cutreiere imaginația/ cum altădată diligențele aduceau/ în orașele de lemn/ Ispita și Moartea/ la pachet./ Priveam/ în prelungirea coapselor tale/ linia orizontului sub care/ se ascundea «viitorul sună bine» ceea ce înseamnă că viața/ mie destinată/ ocupa un alt ocean dezmembrat/ de valuri și naufragii.../ Revenind la tine.../ plaja era pustie/ fără nisip/ fără țipenie de om/ doar tu așteptai întoarcerea mea/ împletindu-ți părul/ cu cele două țărmuri/ încropind o altă linie a orizontului/ de sub care așteptai să răsar/ asemenea Soarelui/ sau a catargului corăbiei/ întoarsă acasă/ după ce am descoperit lumea/ urmînd să mă descopăr pe mine/ ținîndu-mă/ după linia torsului tău” (După linia torsului am descoperit lumea). Șef peste Muzeul Zăpezilor de Altădată, cum își spune, căutînd mereu erosul în lumea vălurită de după zariștea orizontului, în matricea baladescului, în formula „minoră” minulesciană ori într-un decor de început de lume, Adi Cristi e din generația care supraviețuiește, iată, împreună cu toți balzacienii sfîrșiți la ceaiul de la ora cinci: în anii 1980 și mai înainte, în secolul trecut, în cărțile ce pot fi cumpărate la prețul unei cești de ceai: „Într-o după-amiază/ să fi fost pe la cinci/ a murit ceașca de ceai/ a generației mele/ fugită din opinci”, scrie Adi Cristi în 365 de etaje și o ceașcă de ceai, un poem pentru cei (încă) îmbarcați pe Arca lui Gutenberg. À bon entendeur, salut!