Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Melancolii şi decepţii de Tudorel Urian


1994-1995. Deşi Francis Fukuyama anunţase sfîrşitul istoriei, războiul rece pare a continua în forme dintre cele mai extravagante la scară planetară. Corectitudinea politică americană, stîngismul delirant şi agresiv din capitala Franţei, înfrîngerea lui Lech Walesa, un mit al luptei anticomuniste, la alegerile prezidenţiale din Polonia, în faţa unui fost demnitar al regimului comunist, ambiguităţile cu damf de votcă ale lui Boris Elţîn, campaniile de reincriminare a gînditorilor care în perioada interbelică au simpatizat cu fascismul şi evitarea oricăror discuţii despre esenţa criminală a regimurilor comuniste sînt elementele de fundal ale anilor de mijloc din primul deceniu postcomunist. În contrapartidă, dacă poate fi vorba de aşa ceva, apar extraordinarul volum al lui François Furet, Sfîrşitul unei iluzii şi bulversanta carte al Stephen Koch, Sfîrşitul inocenţei, două titluri fundamentale în bibliografia deconspirării minciunii comuniste. Postul de radio Europa liberă şi-a închis faimosul birou parizian şi este pe cale să mute la Praga staff-ul şi logistica aflate încă la studiourile din München. În România, la putere se află Ion Iliescu, guvernul este condus de Nicolae Văcăroiu, iar liderul opoziţiei este Corneliu Coposu (pînă la decesul său, în noiembrie 1995). Paul Goma îşi anunţă intenţia de a candida la Preşedinţia României. Partidul Alianţei Civice se pregăteşte să iasă din CDR. Legile se aplică în ţară după ureche (în special cele care reglementează regimul proprietăţii), căpitanul Soare reaminteşte opiniei publice că metodele de investigare ale fostei Securităţi nu au fost abandonate, Dumitru Iuga face greva foamei pentru a forţa acceptarea lui Gabriel Liiceanu în CA al TVR. În schimb, libertatea de mişcare a oamenilor între Est şi Vest a devenit o certitudine. Bucureşti-Paris, o rută ce părea utopică în urmă cu doar cîţiva ani, a devenit un drum la fel de banal şi uşor de străbătut precum Bucureşti-Cluj, iar cărţile şi scrisorile circulă fără nici un fel de oprelişte între Est şi Vest. Eugčne Ionesco şi Emil Cioran, două dintre blazoanele spiritualităţii româneşti părăsesc această lume, dar în presa şi în librăriile din ţară apar nume noi, unele purtînd semnele unor posibile destine strălucitoare (de departe, favoriţii autoarei sînt H.-R. Patapievici şi Vlad Zografi).

Cel de-al patrulea volum din Jurnalul Monicăi Lovinescu aduce cu sine o vizibilă schimbare de ton faţă de precedentele două volume. Dacă în volumul al II-lea (1985-1988) şi al III-lea (1990-1993), evenimentele se succed cu repeziciune şi îi acaparează întreaga atenţie (fapt explicabil, prăbuşirea regimului comunist la scară europeană este un cutremur major în istoria umanităţii, precedat şi urmat de replici de mai mică sau mai mare amploare), în acest al IV-lea tom, istoria pare a-şi fi revenit oarecum în matcă. Scena politică nu mai ocupă un loc privilegiat în însemnările diaristei, cultura îşi reintră în drepturi (sînt comentate mai pe scurt sau mai pe larg, dar întotdeauna cu enunţarea unei judecăţi de valoare, filme, spectacole, talk-show-uri, idei din presa franceză sau românească şi, mai ales, cărţi scoase şi trimise ei de autori de toate calibrele în confuza producţie editorială post-decembristă. Din acest punct de vedere, acest jurnal seamănă mai mult cu cel din perioada 1981-1984 (vol.1), cu deosebirea că acum numărul produselor culturale din ţară supuse comentariilor este mult mai mare (fapt firesc în condiţiile în care adresa din strada François Pinton nu mai este una prohibită pentru corespondenţa venită din România). În plus, în acest volum autoarea îşi întoarce mult mai des privirea spre sine. Activismului evident din primele jurnale i se opune acum tot mai des tentaţia reflexivă. Căderile într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat " mai degrabă, mai îndepărtat " produc accese de melancolie şi sentimentalism dificil de reprimat, aproape de neimaginat la pătimaşa luptătoare din anii care au premers revoluţiei. Amintirea mamei şi a tatălui, frînturi de imagini din copilăria bucureşteană, evocarea anilor tinereţii prilejuită de dispariţia cîte unui compagnon de route, îi oferă autoarei şansa de a scrie pagini tulburătoare, mici bucăţi de proză de cea mai bună calitate.

Moartea lui Cioran (la 20 iunie 1995) îi provoacă autoarei o nostalgică rememorare a stării febrile din primii ani ai exilului, combinaţie de teamă şi deprimare pentru ceea ce se întîmpla în ţară, tinereţe ce părea veşnică, entuziasm şi iluzii specifice vîrstei: "Eram cu toţii tineri, strălucind de nefericirile istoriei. V.(irgil Ierunca " n.m.) descoperea România (sau mai curînd o mitiza), după ce o pierduse şi scotea Caietele de Dor (le trăgeam roneotipate la Force Ouvričre, alături de România muncitoare a lui Eftimie Gherman), ca o sfidare imperioasă, Mircea Eliade încerca să reediteze Război şi pace la scară românească cu Foręt interdite, Eugen (Ionescu "n.m.) disloca scena şi cuvintele ca să scape de obsesia morţii, Cioran descompunea tonic şi vital speranţele, totul părea frenetic şi posibil. Acum nu mai sunt, nici Mircea, nici Eugen, nici Cioran. Am rămas noi să mai plîngem, cît ne va mai fi dat, Ťla apa Vavilonuluiť" (pp. 240-241).

O scrisoare venită din ţară, prin intermediul unei prietene din Elveţia, conţinînd un proces verbal scris de mîna mamei sale după o inspecţie şcolară, o transpune într-o existenţă rămasă ca un vis îndepărtat, din alt timp şi alt loc. Durerea este înfăţişată decent, cu discreţie, fapt ce o face cu atît mai impresionantă: "Mi se face un iremediabil dor de mama. Cîte ştersături n-a produs timpul în aducerea-aminte! Acum îmi dau seama, de pildă, că uitasem cum scria şi cît de bine. Am o poftă nebună să stau de vorbă cu ea, măcar un ceas, două. Cum adresa ei pe procesul verbal e Ťstrada Wilson nr.13ť, de ce nu acolo? Fotoliile erau lîngă un radio (un Telefunken), în camera din fund. Deci acolo sau pe divanul din cealaltă odaie, de unde telefonam cu orele (pe atunci sufeream de telefonită cronică). Singurul lucru pe care aş mai vrea să-l fac, în ce-mi rămîne ca timp, ar fi o carte despre ea. Şi unicul pe care nu-l voi putea nici începe." (pp. 178-179)

Sentimentul cel mai prezent în acest al patrulea volum de însemnări zilnice al Monicăi Lovinescu este, alături de melancolie, dezamăgirea. Se poate vorbi, în primul rînd, despre o dezamăgire a istoriei produsă de faptul că, după prăbuşirea sistemului comunist, propagandiştii acestuia sunt mai activi şi mai agresivi decît niciodată. Problema crimelor comuniştilor nu se pune nici acum, după prăbuşirea zidului Berlinului, în schimb toate tunurile ţintesc spre textele de tinereţe ale lui Eliade şi Cioran, autori care nu mai sînt printre noi. Vechea strategie a lui Stalin de a conferi legitimitate şi atractivitate regimului său prin impunerea dihotomiei fascism (nazism) vs. comunism a fost resuscitată, la scară planetară. Acum scopul este acela de a ascunde natura criminală a regimului comunist şi de a disipa responsabilităţile celor care l-au slujit, prin focalizarea atenţiei publice pe presupusele pericole ale resuscitării ideilor fasciste. Teoria identificărilor în lanţ (Raymond Aron) funcţionează într-o formă originală: dreapta=fascism= nazism= antisemitism=Auschwitz. De aici pînă la a cataloga şi liberalismul drept fascism nu e decît un pas care adesea se face, fie şi dintr-o mimată neglijenţă. Fireşte, într-o asemenea perspectivă, dreptei nu i se poate opune decît stînga. Bineînţeles că aceasta nu se mai identifică însă cu regimurile comuniste şi gulagul. De aici orice tentativă de a pune în discuţie crimele produse în perioada comunistă îl transformă automat pe cel în cauză în nostalgic al fascismului şi nazismului şi, de ce nu, într-un antisemit mai mult sau mai puţin camuflat. Iar a-i vorbi de bine pe Eliade şi Cioran, chiar în contexte care nu au nimic de-a face cu ideile promovate de ei în tinereţe este echivalent cu demascarea naturii politice dubioase a celui în cauză. Cei care au demontat aceste mecanisme de propagandă (Furet, Koch, Revel) sînt, în cel mai fericit caz, trataţi cu o respectuoasă tăcere.

A doua dezamăgire majoră este cea provocată de evoluţia imprevizibilă a unor oameni în noua realitate postcomunistă. Disidenţi cu o atitudine impecabilă în perioada comunistă, modele morale ce păreau de nezdruncinat, au clacat lamentabil atunci cînd ne-am fi aşteptat mai puţin. Paul Goma nu este singurul exemplu, dar este, de departe, cel mai răsunător.

În fine, înaintarea în vîrstă, pierderea prietenilor din tinereţe, dispariţia adversarilor, încheierea războiului rece în tranşeele căruia a luptat (cu mijloace specifice, desigur) aproape o jumătate de secol, desfiinţarea biroului parizian al postului de radio Europa Liberă îi produce Monicăi Lovinescu o deziluzie de alt tip: aceea a unui om care a alergat în permanenţă cu privirea îndreptată înainte şi care este pus acum să constate că toate speranţele şi idealurile sale au rămas în urmă. Este deziluzia dată de trecerea inexorabilă a timpului, de vîrsta care nu iartă şi care este scadenţa ultimă a iluziilor fiecărei vieţi. Aceasta este concluzia dramatică a acestui extraordinar document de existenţă.

Jurnalele Monicăi Lovinescu sunt cea mai completă cronică a timpului nostru. O referinţă fundamentală, imposibil de ignorat în dosarul prăbuşirii regimului comunist şi în dezlegarea unora dintre misterele atît de alambicatei noastre perioade de tranziţie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara