despre Cultura de ieri şi românii de
azi (RAO, 2017) este o carte în care
academicianul Răzvan Theodorescu
evocă numeroase şi importante fragmente din
biografia sa. La întrebările bine gândite şi formulate
de Narcis Dorin Ion, academicianul Theodorescu
face o lungă incursiune în viaţa familiei şi, prin
intermediul ei, în istoria moldo-valahă; descrie
locurile prin care a trecut, rudele mai apropiate
şi mai îndepărtate, şcolile, însuşirea limbilor de
circulaţie, germana, franceza şi engleza; rememorează
anii de studiu la Facultatea de Istorie a Universităţii
Bucureşti, precum şi aceia de pregătire postuniversitară,
profesorii, colegii, instituţiile academice în care
a lucrat, marii cărturari pe care i-a întâlnit şi
cărora le-a rămas recunoscător. Sunt pagini dintro
biografie cu multiple momente tensionate, dar
şi cu indiscutabile reuşite. Mentorii, profesori
precum Ion Nestor, Ion Frunzetti, Emil Lăzărescu,
George Oprescu, au contribuit decisiv la promovarea
lui Răzvan Theodorescu în viaţa ştiinţifică şi culturală
a României. Cel mai de seamă reper i-a fost
academicianul Emil Condurachi. Faţă de acesta
a avut o mare admiraţie şi o sinceră afecţiune,
umanistul-profesor fiindu-i un model atât în
cercetările istorico-arheologice, cât şi în diplomaţia
relaţiilor interumane.
Fiind o prezenţă de lungă durată în viaţa
culturală a României, Răzvan Theodorescu a avut
şansa să cunoască multiplele faţete ale intelligentsiei
ţării. În dialogurile cu Narcis Dorin Ion schiţează
portrete, comentează autori şi cărţi ale căror
contribuţii ori merite le consideră demne de
remarcat ori discutabile. Aproape niciunul dintre
aceste portrete nu seamănă cu ceea ce îndeobşte
ştim din propriile noastre lecturi, din presă sau
din publicitatea făcută lor în diverse ocazii. E vorba
de figurile unor reputaţi oameni de ştiinţă ca de
exemplu Constantin Daicoviciu, Victor Papacostea,
Florin Constantiniu, Ştefan Pascu, Virgil Cândea,
Virgil Vătăşianu ş.a.
Dense sunt paginile cărţii în care descoperim
traseul plin de neajunsuri şi de suferinţe parcurs
în anii ‘60 ai secolului trecut, atunci când
regimul comunist l-a eliminat pe Răzvan Theodorescu
din facultate şi l-a obligat să lucreze timp de trei
ani ca muncitor fierar betonist. Reprimirea în
facultate, confruntările cu oficialităţile, prieteniile,
trădările, căsătoriile şi divorţurile, toate sunt redate
fără patimă, într-un stil elegant, cu înţelegere
pentru natura umană şi pentru conjuncturile socialpolitice
ivite. Cum observă Narcis Dorin Ion, în
toate ocaziile, academicianul Theodorescu este de
o sinceritate dezarmantă. Întotdeauna aşa a fost
şi reiese acest lucru din câteva trăsături personale:
interlocutor de excepţie, povestitor fascinant,
mesager al gândirii libere, interpret fără prejudecăţi
al istoriei şi al societăţii contemporane.
Graţie temelor propuse ori interogaţiilor
formulate de intervievator, din carte aflăm nu
numai biografia lui Răzvan Theodorescu, ci şi
informaţii privind orientarea cosmopolită a propriei
familii, a tuturor acelor familii pe care le-a frecventat
ori pe care doar le-a cunoscut în copilărie şi în
tinereţe. Moştenirile şi influenţele de acest fel l-au
stimulat în pregătirea intelectuală, în formularea
unor idei şi ipoteze originale. Nu întâmplător
rememorează cu multă plăcere şi în detaliu câteva
dintre propriile contribuţii ştiinţifice, probând
preocuparea constantă pentru înţelesul istoriei
româneşti cu ajutorul izvoarelor documentare, dar
şi prin intermediul obiectelor de artă, al arhitecturii,
al instituţiilor. Trebuie să recunosc că o astfel de
metodă de a cerceta trecutul este credibilă, părând
inspirată de opera marelui filozof Giambatista
Vicco, fondatorul ştiinţei istorice.
În carte sunt povestite multe episoade dramatice
pe care Răzvan Theodorescu le-a înfruntat în perioada
comunistă, dar şi solidaritatea, omenia sau recomandările
unor colegi, prieteni şi profesori cărora le-a datorat
depăşirea neajunsurilor. Cartea Despre Cultura de
ieri şi românii de azi are multe pagini memorabile
cu întâmplările vieţii din deceniile de după 1989:
alegerea ca rector al Universităţii de Arte, numirea
ca preşedinte al Radioteleviziunii Române, numirea
ca ministru al Culturii, colaborarea cu preşedintele
Ion Iliescu. Atunci când se va scrie fără patimă o
istorie a schimbărilor politice din anii 1989-1990, un
capitol de sine stătător va trebui acordat Televiziunii
Române, respectiv informaţiilor pe care Răzvan
Theodorescu ni le oferă despre perioada în care a
fost preşedintele acesteia. Dincolo de ceea ce supără
pe unii sau pe alţii, este de dorit să reţinem descrierile
privind organizarea şi funcţionarea televiziunii
publice, deciziile luate în momentele de mare tensiune
socială şi politică, nemulţumirile proprii sau cele
provocate altora în mod involuntar, cum s-au
desfăşurat cele dintâi dezbateri libere din istoria
României a candidaţilor la preşedinţia ţării.
Nu de puţine ori, şi aceasta pentru că Narcis
Dorin Ion pune adesea accentul în întrebările
sale pe atmosfera politică a anilor ‘90 ai secolului
trecut, aflăm care au fost cele mai controversate
momente la care Răzvan Theodorescu a luat parte;
situaţiile limită din timpul mineriadelor; injuriile
ce i-au fost aduse de diverse categorii de intelectuali,
cunoscuţi şi necunoscuţi, pentru îmbrăţişarea
politicii social-democrate şi pentru susţinerea
politicii lui Ion Iliescu. Dialogurile inserate în carte
aduc în prim plan persoane sau personalităţi
care i-au fost apropiate. Nu absentează nici observaţiile
critice adresate celor ce n-au înţeles ori păreau că
n-au înţeles starea de spirit a momentului. Chiar
dacă nu toţi cei invocaţi se vor recunoaşte în opiniile
formulate ori în portretele schiţate, Theodorescu
nu se sfiieşte să spună ceea ce gândeşte. O face cu
sinceritate în legătură cu oamenii politici pe care
i-a cunoscut personal precum Ion Iliescu, Adrian
Năstase, Emil Constantinescu, regele Mihai I de
România, Dinu Patriciu, Călin Popescu-Tăriceanu
ş.a. În general, portretele rezultă dintr-o cunoaştere
directă a fiecăruia, dar şi din curiozitatea şi ştiinţa
de a pune întrebări, din perspicacitatea lui Răzvan
Theodorescu de a intra în intimitatea intelectuală
ori sentimentală a celor care i-au reţinut atenţia.
În fine, din multe pagini aflăm trăsăturile de caracter
ale personajelor ori personalităţilor întâlnite, forţa
sau limitele lor intelectuale.
Din poziţiile publice în care s-a aflat, Răzvan
Theodorescu a cunoscut figurile notorii ale României
din anii imediat următori colapsului comunist.
Relatările sunt senzaţionale, completând cu
informaţii şi interpretări personale un tablou al
istoriei recente a României. De citit şi de reţinut
sunt acelea privind demonstraţiile din Piaţa
Universităţii, vizita lui Miron Cozma la Televiziunea
Română în timpul uneia dintre mineriade, întâlnirile
cu oamenii politici ai anilor 1990-2000, propunerea
venită din partea lui Ion Iliescu privind posibila
candidatură la preşedinţia României etc. Sunt
destule cazuri în care Răzvan Theodorescu taxează
cu argumente opiniile formulate împotriva sa de
congeneri, de o parte a intelectualilor României şi
de noul segment politic al acesteia. Fusese criticat,
adesea excesiv şi nemeritat, pentru orientarea sa
ideologică.
Fără a justifica sau condamna una sau
alta dintre confuziile anilor 1990, cei ai începutului
de drum, este de dorit să recunoaştem că un segment
important al cetăţenilor statului n-a avut – în bună
măsură nu are nici astăzi – nici cultura politicojuridică
şi nici civilitatea necesară participării la
viaţa publică. În sfârşit, în urmă cu aproape trei
decenii intelectualitatea nu fusese pregătită nici
ea pentru o schimbare majoră, intoleranţa
unora dintre reprezentanţii ei având un nefericit
ecou pînă în astăzi. Mulţumită talentului de povestitor
al lui Răzvan Theodorescu şi celui de bun intervievator
al lui Narcis Dorin Ion, cartea Despre cultura de
ieri şi românii de azi este una care readuce în prim
plan oamenii, amintirile, ideile şi reflecţiile unui
autentic intelectual al României contemporane,
unul pentru care studiul şi cunoaşterea au jucat
un rol fundamental în articularea şi practicarea
unei minimae moralia.
