Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Îmbrânceala canonică de Marius Chivu


Într-o perioadă în care cultura şi, în special, literatura stau sub semnul schimbărilor de statut în sensul larg, o carte cu titlul Canon şi canonizare, incită imediat. Volumul cu pricina, editat de Marin Mincu, adună răspunsurile la o dezbatere despre canon, găzduită în anul 2001 în paginile revistei Paradigma, anchetă la care au fost invitaţi să participe nu mai puţin de 35 de eseişti, critici şi teoreticieni literari de toate vârstele, de la Daniel Cristea-Enache până la Romul Munteanu. Argumentul semnat de Marin Mincu pleacă de la ipoteza că problema canonului este departe de a fi lămurită satisfăcător şi că dezbaterea şi-a propus „să observe în ce măsură problematizările fertile, semnalate în diferite intervenţii, îşi află o finalitate mai pragmatică în planul imediat.” Iniţiativă perfect onorabilă în intenţie.

O serie de paradoxuri, din nefericire, fac din această dezbatere un sublim eşec. Aproape fără excepţie, cei invitaţi la anchetă încep prin a-şi exprima dezamăgirea că la noi polemica rămâne fără efect, că se discută mult şi fără relevanţă, că nu există idei, bibliografia e învechită atunci când nu lipseşte cu totul ş.a.m.d., fiecare răspuns înscriindu-se, astfel, încă de la primele rânduri în acea „vale a plângerii” pe care o ştim prea bine. Cu 3-4 excepţii, ironia hazardului face ca nici intervenţiile de faţă să nu depăşească nivelul inferior tocmai deplâns. Spectacolul ar fi putut fi amuzant, dacă n-ar fi fost de-a dreptul intrigant. Distincţii imprecise, arbitrare, clişee, divagaţii, confuzii, improprietăţi ale termenilor, două trimiteri bibliografice absolute: Harold Bloom şi dicţionarul, plus un acut sentiment că există un oarecare resentiment faţă de acest fenomen, de unde şi tonul băşcălios şi minimalist. Rareori se depăşesc prejudecăţile culturale binecunoscute. Dincolo de faptul că fiecare încearcă să priceapă ce e canonul plecând de la definiţii de dicţionar (model, listă, paradigmă, epistemă, ierarhie etc.), efect al lipsei de informaţie teoretică, canonul nu e privit, în general, ca un proces de durată, ca o acţiune colectivă, o revizuire complexă ce ţine de însăşi esenţa literaturii, ci mai degrabă ca o strategie subversivă a unui grup, bineînţeles optzecist, iar discuţia se frânge de la sine.

Foarte puţine texte sunt de citit: cele semnate de Paul Cornea, Canon et bataille canonique, Mircea Martin, Prea multă dezinvoltură, şi Ion Pop, Relaxarea canonică postmodernă, dar nici acestea nu sunt, practic, inedite. Eseul în franceză cu teoria ierarhiei piramidale a lui P. Cornea a mai fost publicat, dacă nu mă înşel, chiar în numărul special al revistei Euresis, M. Martin (care a publicat două excelente articole teoretice: Canon şi decanonizare în Observator cultural, nr. 2/2000, şi Despre canonul estetic în România literară, nr. 5/2000), ca întotdeauna, trage un inutil semnal de alarmă cu privire la lejeritatea şi neseriozitatea dezbaterii, în vreme ce Ion Pop realizează o retrospectivă a discuţiilor de până acum din spaţiul românesc. Bune exemplificări mai fac Livius Ciocârlie şi Ion Simuţ.

Dar să intrăm propriu-zis în miezul dezbaterii. Referinţa zero a tuturor răspunsurilor este Canonul occidental al lui H. Bloom, o carte, în primul rând, onestă, care îşi asumă un punct de vedere, propune o frumoasă viziune asupra literaturii preluând multe din ideile eseistului Borges (teoria „anxietăţii influenţelor” este splendidă), o carte care se deschide cu o Elegie pentru canon ca o declaraţie de dragoste faţă de literatură, continuă cu nişte interpretări de profunzime şi propune curajos o listă „inevitabil subiectivă”. O listă de opere canonice căreia tot Mircea Martin i-a relevat paradoxul „desconsiderării fără examen” şi al posibilităţii existenţei „literaturilor necanonizabile”. Un demers, în fond, la îndemâna multora dintre cei care în câteva fraze îşi permit să expedieze aiurea problema canonului. În fine, cartea lui Bloom este, cum ştim, o replică dată celor pe care el îi numeşte Şcoala resentimentului; el susţine canonul şi apără criteriul estetic, ceilalţi vor o slăbire a estetismului şi chiar o relativizare a ideii de canon în numele multiculturalismului şi a noilor ideologii culturale, deşi nu au nişte contra-propuneri concrete. Acestea fiind datele, simplificate la maximum, ale problemei, se nasc câteva întrebări. În ce măsură există la noi un astfel de climat teoretic? Cine se recunoaşte în aşa-zisa Şcoală a resentimentului? De ce nu există poziţia acestora în ancheta Paradigmei? Există un contra-canon? Şi cine i se opune? Cu cine polemizează inflamat, chiar dacă superficial, o bună parte din răspunsurile de faţă? Doar tânărul Bogdan Alexandru Stănescu pare să-şi pună asemenea întrebări.

În ultimii ani au apărut şi la noi destule luări de poziţii care (să zicem) au creat masa critică necesară polemicii. Din câte ştiu însă, numai două-trei au pus tranşant în discuţie impasul canonului estetic: Pentru un mai grabnic sfârşit al canonului estetic de Sorin Alexandrescu (Dilema, nr. 245/1997), Canon şi valoare de Gheorghe Crăciun şi Dincolo de canonul estetic de Paul Cernat (Observator cultural, nr. 126/2002). De altfel, Marin Mincu este singurul care polemizează (vorba vine) direct cu articolul lui Gh. Crăciun, dar, în lipsa textului cu pricina din volum, reacţia nu are efect. Problema e însă alta. Cine cunoaşte articolul apărut în Observator cultural (nr. 57/2001) va remarca imediat cât de resentimentar este răspunsul lui Marin Mincu.

Până la urmă însă, în afara numărului special din Euresis şi al unor intervenţii răzleţe (de reţinut neapărat şi contribuţiile lui Ion Simuţ), problema canonului şi a canonizării nu şi-a creat un dosar realmente serios. Cu adevărat, nici una din cele două tabere întrevăzute, să le zicem, conservatoare şi neo-liberală, nu şi-au definit convingător nici câmpul de acţiune, nici strategia. Nici susţinătorii estetismului modernist, nici multiculturalii postmoderni nu au un text solid, clar şi tranşant. Canonic. Şi unii şi alţii (atâţia câţi sunt) se pierd în „ceruri înalte”. Unii par încremeniţi într-un discurs secular, ceilalţi nu pot explica concret cum e cu criteriul etic, unora le lipseşte prospeţimea, celorlalţi precizia. Conflictul există, necesitatea schimbărilor pluteşte în aer, dar nişte texte fundamentale n-au produs nici unii, nici alţii. Paul Cornea şi Mircea Martin sunt teoreticieni mai mult neutri. Deocamdată, concret, avem articolul deja citat al lui Sorin Alexandrescu VS. textul din Steaua (nr. 3/2001) al lui Virgil Nemoianu intitulat Iubirea şi ura faţă de formalismul estetic (nota bene!, amândoi teoreticieni cu practică în străinătate). De la acestea s-a pornit, dar prea departe nu s-a ajuns. Cam puţin. Şi tot la Bloom se apelează, când termenii discuţiei ar trebui odată adecvaţi realităţii cultural-istorice româneşti. Altfel, în loc de o reală bătălie canonică, ne alegem cu o prelungită şi inofensivă îmbrânceală.

Istoria literaturii noastre e, cum ştim, plină de paradoxuri, de trasee alogice, de sincope, de metamorfoze inexplicabile. De ce n-am fi măcar acum conştienţi de impurismul câmpului literar românesc şi să forţăm adecvarea critică! Era judecata critică a lui Lovinescu exclusiv estetică? De ce pare lovinescian criteriul lui Cărtărescu din Postmodernismul românesc? A fost canonul estetic impur prin condiţionarea eticului sub comunism? Nicolae Manolescu însuşi concepe canonul ca pe o suprapunere multiplă: valoarea dată de cota critică, succesul şi o serie de factori variaţi, sociali, morali, politici şi religioşi. Cum putem noi accepta un canon politizat după experienţa comunistă? Dacă postmoderniştii au triumfat teoretic, de ce au eşuat practic? Dacă există un contra-canon, atunci care e acesta şi cine nu e de acord cu el? Până una alta, cine îi contestă pe Dimov, Naum, Radu Petrescu sau pe târgovişteni, nume tot aduse în discuţie când e vorba de suplimentări canonice? În mod normal, câteva lucruri elementare ar fi trebuit, dacă nu lămurite cât de cât, măcar luate în discuţie într-o dezbatere de asemenea anvergură. Dar culegerea nu are nici măcar o bibliografie minimală a subiectului. De aceea am şi insistat indicând exact periodicele care au găzduit articolele în chestiune. Sigur, nu poţi cere acestui volum să fie mai mult decât poate fi: nişte răspunsuri cvasi-expediate la o anchetă!

În final, poate că Nicolae Manolescu şi Mircea Martin au dreptate: canonul se face şi se discută mai puţin, are un caracter predominant reformator (neplanificat) şi nu revoluţionar (ierarhiile presupun o dinamică intrinsecă), confruntările polemice demonstrând tocmai existenţa neprogramatică, inevitabil ciclică şi fatal discretă a canonului şi a formelor lui implicite.



Canon şi canonizare, Editura Pontica, Constanţa, 2003, 156 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara