Michal Viewegh, Cum se educă fetele în Boemia,
traducere din limba cehă şi note de Mircea Dan Duţă,
Bucureşti, Editura Allfa, 2012, 216 p.

Când eşti profesor (de literatură) într-o ţară care abia a scăpat de comunism şi se zbate în tranziţie (Cehia), ai împlinit treizeci şi ceva de ani, eşti căsătorit şi ai o fetiţă, cu siguranţă că situaţia ta materială nu-i una roz. Motiv pentru care nu trebuie în ruptul capului să dai cu piciorul şansei de a face meditaţii cu fiica unui mafiot local, în schimbul unor sume mari, se-nţelege. Nu te mai uiţi că tatăl fetei într-o lume normală ar fi nefrecventabil, închizi ochii la aluziile colegilor şi nu pui la suflet comportamentul de scorpie neîmblânzită al elevei. Nu te superi nici dacă doarme neîntoarsă în cele două ore cât durează lecţia. Nici dacă singurele cuvinte pe care le scoate timp de două săptămâni de pregătire zilnică nu pot fi citate de faţă cu copiii. Zici mersi şi gata.
Din acest punct porneşte acţiunea romanului lui Michal Viewegh, Cum se educă fetele în Boemia, naraţiunea urmând pas cu pas strădaniile protagonistului de a o învăţa câte ceva pe capricioasa Beata, evitând astfel sentimentul nedorit că ar toca de pomană banii murdari ai tatălui ei. Prozatorul ceh construieşte de la bun început o satiră inteligentă, în care, în ciuda aparenţelor, miza nu cade pe acţiune, pe relaţia dintre personaje (care devine, previzibil, una amoroasă), ci pe ironizarea sistemului educaţional din Cehia anilor ’90. Respectul elevilor faţă de profesori lipseşte, breasla profesorilor include tot soiul de indivizi ciudaţi, inadaptaţi care au ajuns să fie dascăli pentru simplul motiv că sistemul nu i-a primit în altă parte etc. Sarcasmul este cu atât mai plauzibil cu cât vine ambalat sub forma unui discurs de insider, emiţătorul fiind parte din sistemul pe care îl critică, vorbind poate la rândul lui în clişeele pe care le înfierează. „Din fericire, cel puţin ceremonia despărţirii dintre cadrele didactice şi elevii care părăseau definitiv şcoala în acel an s-a desfăşurat aşa cum trebuie şi se cuvine. Totul s-a petrecut în spaţiile reprezentative ale Castelului Zabraslav. Puţin după ora nouă, băieţii şi fetele care aveau să pornească în curând pe drumul dificil al vieţii staţionau deocamdată, nu prea siguri de ei, pe parchetul lustruit şi evitau privirile severe ale părinţilor din piatră şi bronz ai norodului. Cu toate că, în numeroase cazuri, îmbrăcămintea lor reprezenta un compromis nu prea reuşit între ceea ce înţelegeau părinţii prin ţinută festivă şi paginile de modă ale revistei Bravo, copiii erau măcar spălaţi pe cap, ceea ce, laolaltă cu obedienţa fără precedent de care au dat dovadă atunci când li s-a cerut să se alinieze pe trei şiruri, a adus pe buzele foştilor profesori zâmbete sentimentale şi pline de emoţie.” (p. 101)
Succesul de care se bucură cărţile lui Michal Viewegh în general, şi Cum se educă fetele în Boemia în special (carte tradusă în numeroase limbi, inclusiv engleză, şi ecranizată în 1997) ţine şi de abilitatea naratorului de a nu-şi lua foarte în serios personajele (de pildă, sinuciderea Beatei este anticipată încă din prima jumătate a cărţii şi relatată drept un eveniment oarecum neimportant). Greutatea romanului nu stă în caracterele zugrăvite (protagoniştii sunt de-a dreptul schematici, iar personajele secundare, unidimensionale), nici în acţiunile lor, ci mai degrabă în vocea narativă rece, tăioasă, dar plină de haz, în stare să intercaleze nenumărate pasaje din autori clasici, sau chiar să strecoare printre rânduri câte o răfuială cu vreun contemporan. Avem de-a face cu o scriitură alertă, limpede şi inteligentă, care nu plictiseşte.
Există totuşi şi unele minusuri, care nu ţin de originalul ceh ci de traducerea în limba română. De pildă, cred că într- o carte relatată la persoana I, abuzul de verbe conjugate la perfectul simplu deranjează. Nici traducerea unor termeni nu este întotdeauna cea mai fericită – un bun exemplu fiind un apelativ colovial destul de frecvent în carte care pe româneşte sună „Norocel”. Să recunoaştem că e cel puţin caraghios să citim dialoguri între interlopi sau oameni de ordine mari cât casa care încep cu o asemenea formulă inedită de salut. Nu în ultimul rând, supără excesul de zel în redactarea unor note de subsol. Într-adevăr, multe sunt binevenite şi reuşesc să explice realităţile din Cehoslovacia sfârşitului de secol XX, dar cel puţin tot la fel de multe puteau lipsi sau s-ar fi cuvenit să fie mai scurte. Despre o publicaţie citim că este un „tabloid dispreţuit de intelectuali” (pleonasm?), sistemul de notare (de la 1 la 5) este explicat în mai multe rânduri în subsol, iar revista Bravo merită să aibă o explicaţie (să se ştie că e pentru adolescenţi). Trecând totuşi peste aceste mici neajunsuri, multe dintre ele izvorâte din intenţiile bune ale traducătorului, textul sună bine, natural, fără stridenţe.
Cum se educă fetele în Boemia este o carte paradoxală: un roman vesel despre o sinucidere, o poveste de dragoste profesor-elev eclipsată de pagini de un umor nebun antiestablishment, o scriere uşurică, pe gustul tuturor, în care se regăsesc ample citate din Cehov, Kafka, Robbe- Grillet sau Hermann Hesse. Cum să nu-ţi placă?