Material
Dacă "producem" ceva în cantităţi uriaşe, acesta e gunoiul. Generaţiile mai vechi aveau o cu totul altă concepţie despre lucruri. Bunurile casnice erau făcute să dureze şi chiar ţineau o viaţă. Cele devenite inutile nu se aruncau, ci se depozitau în poduri. Există o întreagă literatură şi filmografie despre fascinaţia podului cu vechituri. Soarele prin lucarne, cu fire de praf în raze, luminînd mobile dezafectate, cufere cu amintiri ale defuncţilor, cutiile cu tot felul de mărunţişuri supravieţuitoare - a devenit clişeu. Oamenii n-aveau uşurinţa noastră de a se debarasa de balast. E drept că se şi făceau lucruri trainice, din materiale durabile (pendula mea de la 1906 şi deşteptătorul CFR au îngropat nu ştiu cîte ceasuri electronice, de pildă, iar feţele de masă din zestrea bunicii le folosesc şi azi).
Societatea de consum, cu ambalajele ei făţoase şi reclame atrăgătoare, a schimbat noţiunea timpului: chiar şi aşa-zisele "bunuri de folosinţă îndelungată" sunt garantate maximum 5 ani şi, odată stricate, nu prea mai merită să le repari. Lumea se mişcă mai mult, - îşi schimbă locuinţa după locul de muncă în diverse oraşe sau chiar diverse ţări, lucrurile stînjenitoare sînt abandonate. Am văzut în filme cum îşi pun în cutii de carton strictul necesar, îşi iau copiii, cîinele, cîte o plantă de apartament şi pleacă fără să se uite în urmă. Cred că e bine aşa. Singurul lucru cu care eu una nu mă pot împăca e ce se întîmplă în societatea românească de consum cu obiectul carte. Majoritatea volumelor cumpărate de mine începînd din anii '60 au deja paginile îngălbenite, friabile şi tiparul pălit. Colecţiile "Romanului secoluluii XX", "Clasicii literaturii universale", "Meridiane" şi BPT-urile, ediţiile princeps din romanele lui Marin Preda, Buzura, Ştefan Bănulescu, Paul Georgescu, Radu Petrescu, Cosaşu, ale prozatorilor optzecişti etc. - sînt îmbătrînite şi fragile, trebuie mînuite cu precauţii. E drept că multe au fost reeditate după '89, dar dacă le aveam, n-am mai cumpărat noile ediţii. Pe lîngă faptul că mă simt legată de volumele primei lecturi, cu însemnările de atunci pe margini, noile ediţii au, sub coperta spilcuită, tot hîrtie de calitate inferioară. Foile, nemaifiind cusute, ci lipite, se desprind, oglinda paginii e adesea, din economie, meschină, ca şi litera, aleasă nu pe criteriul lizibilităţii. Bun de folosinţă îndelungată (generaţii) în principiu, obiectul carte - cu excepţia ediţiilor de lux pentru care marii cititori n-au bani - e tot mai perisabil, indiferent că e vorba de capodopere sau romane de gară. Credeam că singura mea avere, biblioteca, îmi va supravieţui pînă la nepoţi şi strănepoţi. Ce amăgire! Totuşi cîte ceva rezistă frumos: ediţiile de opere complete (unele incomplete) de la fosta editură Minerva (Z. Ornea şi excepţionalii profesionişti de acolo ştiau că le fac o dată pentru totdeauna), seriile cartonate de "Clasici ai filosofiei universale" de la Ed. Academiei şi Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, colecţia "Biblioteca orientalis" îngrijită de Idel Segal la Ed. Ştiinţifică, "Clasicii ruşi" din anii '50, de la Cartea Rusă, cărţile franţuzeşti şi nemţeşti cu ex libris ale mamei mele, care apela la serviciile unui legător, pînă prin 1940, precum şi cele cumpărate de mine de la anticariate, cu 5 sau 8 lei... Trecîndu-mi în revistă "averea", mă gîndesc la o invenţie prin care durabilitatea unei cărţi să fie direct proporţională cu valoarea ei. Cele proaste să se autodistrugă în timp, cele cu multe carate culturale să fie şi material inalterabile, ca diamantul.
Suplimentul familiei Mincu
Am citit suplimentul literar al ziarului Ziua din 5 august în primul rînd pentru Jurnalul foarte intim al lui Marin Preda. Ce-am mai găsit în atît de căutata foaie din acea zi(uă)? Aproape jumătate de pagină cu poeme de Ştefania Plopeanu şi încă un sfert cu un interviu luat de secretarul general de redacţie, Marian Drăghici, tot dînsei. Soţia lui Marin Mincu e nemulţumită de critica de azi care nu se mai adresează publicului "ci a devenit un fel de oficiu abstract, o putere separatistă, interesată de cu totul alte mobiluri decît cele care mînă publicul spre poezie". În numărul următor, din 12 august, luat desigur pentru continuarea jurnalului lui Preda, cronicarul literar al Suplimentului, Octavian Soviany, se ocupă, de cine credeţi? De Ştefania Plopeanu. Într-un stil, desigur, adresat publicului larg al unui ziar de tiraj. Mostră: "Sub acţiunea acestei uriaşe maşini de de-semnificare realul devine un compost de materii reziduale, iar obscenitatea se defineşte ca o absenţă a sensului de care subiectul uman se contaminează prin "contabilizare"". Şi încă: "Recuperabil doar ca istorie, realul nu este decît o neliniştitoare absenţă-prezenţă, astfel încît, "contabilizînd" evenimenţialul, poeta nu obţine decît un negativ al realului, care este, în esenţa lui, la fel de intangibil ca şi semnificatul spre care este orientată vectorial operaţia de textualizare". V-aţi lămurit? Mie îmi rămîn însă neclare două lucruri. Cum se face că (totuşi!) redactorul-şef al foii, chichiriciosul Ştefan Agopian, celebru pentru limba sa ascuţită, s-a prostit de admiraţie faţă de bunul soţ al Ştefaniei Plopeanu şi mai ales coleg de casetă, Marin Mincu? Şi: chiar cred cei trei făcători de zi literară că, vorba poetei, cronicile lui Soviany "mînă publicul" spre literatură?
