Câţiva poeţi debutaţi în 2014 prelucrează, uneori asumat şi constructiv, alteori destul de stângaci şi previzibil, cam toate tehnicile care s-au „clasicizat”, într-un fel sau altul, în poezia deceniului trecut (şi nu numai). Din această cauză, multe dintre volumele recente de debut nu depăşesc stadiul de experiment poetic, autorii mizând, după caz, fie pe atitudinea teatralrevoltată a textelor, fie pe stilul cuminte şi îngrijit care, în loc să individualizeze, face şi mai monoton peisajul literar actual. Ceea ce li se poate reproşa, întâi de toate, câtorva debutanţi este tocmai lipsa imaginarului, deoarece, câtă vreme tehnica este preluată de la alţi poeţi, imaginarul necesită experienţă, viziune şi, de ce nu, acel dram de autenticitate fără de care poezia este doar pasabilă.
Trecut inexplicabil cu vederea de criticii literari, volumul de debut al Dianei Bădica, Enşpe mii de dimineţi, este ilustrativ pentru felul în care autoarea îmbină, într-un discurs inegal, planuri stilistice şi imaginare de facturi diferite, fără ca acestea să fie cusute cu aţă albă. În poemele Dianei Bădica, imaginarul rural coexistă cu cel corporatist, stilistica minimală este înlocuită adesea cu registre metaforice, în timp ce cotidianul fără strălucire este aşezat sub lupa unor imagini care îl modifică genetic. Dar poate cel mai eficace instrument de construcţie poetică în acest volum este alegoria pe care autoarea o foloseşte de fiecare dată când nivelul realităţii imediate (trăite ori închipuite) poate fi transferat la un nivel secundar, unde imaginile cotidiene au un caracter gnoseologic. În primul rând, flash-urile din copilărie sunt defamiliarizate până în punctul în care ating un statut cvasimitic şi, astfel, pot pune într-o nouă lumină existenţa urbană („îmi plac satele de munte/ şi fustele înflorate,/ vreau să-mi legăn copilul/ într-o târnă din lemn de mesteacăn,/ să ud legume în grădină/ şi să strâng frunze cu grebla,/ să port cipici, basma şi cojoc,/ să spun nimeni nu pleacă de aici/ şi nimeni să nu plece./ în libertatea mea/ oraşul e prins în lanţuri”, p. 25). O asemenea existenţă privită cu scepticism sau chiar cu resemnare este fotografiată în mişcările ei fireşti şi mărunte, care sunt transcrise ulterior, la modul alegoric, în idei generale, dar defel desuete, despre lume. Spre exemplu, relaţia de cuplu este descrisă în termeni lipsiţi de sentimentalism şi în imagini care insistă asupra alienării şi banalităţii. Însă maniera în care Diana Bădica izolează detaliile relevante şi le defamiliarizează, într-un ansamblu care evită clişeul şi redundanţa, face ca poemele sale erotice să fie mai tulburătoare decât cele care folosesc visceralitatea şi patosul ca retorică proeminentă („cel mai mult îmi place/ că eşti morocănos la micul dejun./ te uiţi la alimente ca la maşini străine/ şi zici iac iac destul de des./ dacă nu ai avea 30 de ani,/ aş construi fortăreţe/ în farfuria ta,/ ţi-aş pune soldăţei în furculiţă,/ aş inventa poveşti,/ te-aş minţi că Moş Nu vreau/ e ascuns sub masă,/ dar mie-mi convine să spui/ că pâinea prăjită e pâine moartă”, p. 35). Scriind despre spaţii şi timpuri distorsionate (rurale sau urbane), care fie se dilată la nesfârşit, fie se contractă într-un obiect, gest ori secvenţă, autoarea îşi creează un stil care transformă întâmplările zilnice, numite generic „enşpe mii de dimineţi”, în alegoriile unui blocaj existenţial. De aceea, întregul volum este alcătuit din lumi în miniatură, care primesc însemnătate poetică pe măsură ce observaţia fină izbuteşte să le scoată din inerţia lor reală. În acest sens, cele cinci poeme-definiţii despre zero şi „nimic” sunt un soi de sinteză a fragmentelor privind viaţa în blocaj şi punctează felul în care materia nimicului ia proporţii imaginare, în fiecare poem, pentru a-şi continua traseul concentric.
Cu toate acestea, cartea Dianei Bădica este inegală şi, pe alocuri, sterilă, întrucât autoarea nu-şi ţine în frâu imaginaţia şi comite versuri hilare sau chiar poeme întregi care îşi ratează mesajul, din cauză că sunt prea alambicate stilistic şi imagistic („când port inel pe deget/ sunt un tren într-un depou dezafectat –/ aştept de trei zile un mecanic./ dacă port cercei în urechi/ sunt o uşă cu două yale”, p. 64). O altă hibă a acestui volum este folosirea excesivă a metaforei şi comparaţiei, în poeme care contrastează cu rafinamentul altora şi care dau impresia de şantier poetic. Acestui exces de tropi i se adaugă supralicitarea, în imagini concrete, a cuvintelor generalizatoare şi abstracte, fapt întâlnit şi în poezia altor debutanţi („în toamnă/ temerile noastre/ s-au aşezat faţă în faţă,/ ca doi jucători de scrimă”, p. 44; „viaţa se întinde între ramele ochelarilor”, p. 61; „dinţii pieptenului muşcă ideile”, p. 63). Or, asemenea alăturări nefericite sunt semnalul că Diana Bădica încă nu-şi stăpâneşte stilul, în ciuda faptului că, spre deosebire de alţi poeţi, şi-a creat deja un imaginar specific. Deasupra acestor defecte justificabile în cazul unui debut, planează însă „cuminţenia” volumului care, tocmai de aceea, riscă să se piardă printre cărţile monocrome apărute recent. S-ar putea, totuşi, ca această monocromie să fie chiar amprenta ultimului val de poeţi şi o contrareacţie firească la stridenţa şi vocile inconfundabile care au caracterizat poezia douămiistă.
