Poezia Martei Petreu mizează pe vibraţia anamnetică şi pe voinţa de clarificare interioară, într-o scriitură ultragiată şi cu un timbru etic al urgenţei, traumei, problematizării. Nicolae Manolescu conturează cel mai plauzibil portret al poetei: „Marta Petreu este o egocentrică prin natură, de o trufie ce se cuvine înţeleasă mai ales ca o lipsă de menajamente faţă de sine. Orgoliul ei constă în a se lua pe sine ca exemplu negativ, dacă pot spune aşa, disecându-se cu un bisturiu ascuţit, spre a-şi arăta suferinţa, frustrarea, lipsa de speranţă şi eşecul. E vorba de un lirism al deziluziei, care însă nu se maschează, ci se declară: poeta pune degetul pe rană, scormoneşte în locurile cele mai dureroase, cu o cruzime insuportabilă.” Austeră şi implicată, cu o scenografie intransigentă a propriei interiorităţi, poezia Martei Petreu e una ce înregistrează, în notaţii ferme, abrupte, radicalizate, traiectoria aporiilor identitare şi obsesiile cărnii, silogismele afectelor şi axiomele visceralităţii, retractate în abisalitatea poemelor, ce pot fi privite ca expieri ale logicii sentimentelor şi ale avatarurilor intelectului.
Ca eseistă, Marta Petreu s-a impus printr-o percepţie radicală asupra conceptelor, figurilor şi formelor culturale, într-un stil casant, direct, ofensiv. Iubitoare de paradoxuri şi fină degustătoare de subtilităţi analitice, alergică la impostură sau falsitate intelectuală, denunţând atât „literaturocentrismul”, cât şi pervertirile logicii, Marta Petreu nu are complexe sau ezitări în a explora şi comenta zonele problematice ale mentalului românesc, ce prefera să-şi ţină în umbră complexele, neîmplinirile şi refulările. „Strălucită eseistă, informată filosofic”, aplicând „la literatură observaţii din logică şi din filozofie” (Nicolae Manolescu), Marta Petreu studiază, cu aplicaţie şi vervă demitizantă, punctele nevralgice ale unor personalităţi, probleme, sau teme ale culturii româneşti. Despre Cioran scrie în mai multe rânduri. Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României” (1999; ediţia a doua, în 2004; cu titlul Cioran sau un trecut deocheat, ediţia a treia, 2011) circumscrie gândirea autorului Schimbării la faţă a României, cu mixtura sa de naţionalism şi europenitate, cu rătăcirile ideologice ştiute, cu exaltările şi negaţiile vehemente care au incomodat mult timp prestigiul de mai târziu al filosofului neantului. În capitolul Paşii sofistului, ipoteza, plauzibilă, a autoarei este că emergenţa spirituală a lui Cioran în spaţiul cultural francez e efectul deziluziilor provocate de aventura extremistă interbelică. „Sofist prin excelenţă”, Cioran şi-a asumat riscurile şi beneficiile unei retorici a paradoxului şi radicalităţii de gândire şi expresie. Marta Petreu explică conversiunea scrisului lui Cioran, de la scriitura învolburatexaltată din cărţile româneşti, la cea clasicizant-rafinată din cărţile publicate în Franţa printr-o ruptură existenţială, substanţială, provocată de pierderea iluziilor dinainte. În Despre bolile filosofilor. Cioran (2008) e radiografiată „cariera de suferind” a lui Cioran, începută de timpuriu. Pentru Cioran, boala nu este doar degringoladă a organelor sau degradare insidioasă a trupului. E, mai curând, semnul unei treziri a spiritului, revelaţie a interiorităţii esenţiale a fiinţei, ea, maladia nefiind lipsită de o anume „fecunditate spirituală”, cum observă chiar filosoful. Această accepţiune a bolii e prezentă chiar din prima carte, Pe culmile disperării, unde, subliniază Marta Petreu, „boala este prezentă de la început până la sfârşit, conţinutul cărţii fiind format din chiar descoperirile metafizice pe care tânărul autor le-a făcut datorită maladiei. Suferinţa a lucrat în el radical, trezindu-l din somnul organic, din beatifica inconştienţă a vârstei şi din aromitoarea naivitate a sănătăţii, pentru a-l transborda într-o stare care i-a flatat orgoliul: luciditatea”. Boala, „vehicul mistic”, cum o caracterizează Marta Petreu, se poate reduce, în cele din urmă, la o treptată, imperceptibilă şi ineluctabilă apropiere de moarte, „răul esenţial” al condiţiei umane. Marta Petreu observă că „nostalgia ne-naşterii şi «neajunsul» de-a se fi născut, precum şi acuzaţia că lumea este produsul unui «demiurg rău» vin, în cazul său din această boală fără leac: din muritudinea fiinţei umane, din insuportabilul «presentiment al muririi».” Ionescu în ţara tatălui (2001) e o radiografie exactă, nefardată, a relaţiilor dintre Ionescu („un Gorgias de Bucureşti”) şi ţara sa („ţara tatălui, ţară de fier”), percepută traumatic, ca expresie a extremismului şi „rinoceriză rii”. „România reacţionară”, mistică, de-vertebrată de exaltări naţionaliste e cea care, de altfel, îi va sugera scriitorului românofrancez articularea dramaturgică absurdă din Rinocerii, piesă ce este, cum demonstrează eseista, un veritabil „exerciţiu de exorcizare”. Incursiunea psiho-biografică a Martei Petreu expune reţeaua complexă de idei, reacţii, afecte ce a structurat personalitatea lui Eugen Ionescu, confruntat frecvent cu imaginea Tatălui provenit dintr-o Românie a extremelor şi abuzurilor.
Filosofii paralele (2005) reuneşte studii de istorie comparată a filosofiei româneşti, explorând aspecte problematice ale culturii române, din perspectiva relaţiei dintre filozofie şi literatură. Titlurile capitolelor sunt cât se poate de sugestive: De la Dumnezeul cel bun la Dumnezeul cel rău. Descartes- Blaga, Schopenhauer şi Cioran, Blaga şi Cioran, via Pătrăşcanu- Beniuc, Modelul şi oglinda (despre plagiatul lui Nae Ionescu din Evelyn Underhill), Filozofie ocazională. De sfintele sărbători. Paginile despre Blaga clarifică aspecte mai nebuloase, restabilesc adevăruri, pun la punct probleme conceptuale, cum ar fi aceea a „Marelui Anonim”, perceput cu condescendenţă de unii exegeţi pentru amprenta lirică inerentă. Emblematică pentru demersul, stilul şi etica Martei Petreu este demonstraţia plagiatului lui Nae Ionescu, care a stârnit reacţia admiratorilor filosofului de la Cuvântul, producând, „o rană narcisiacă” pentru orgoliul unei culturi ce-şi camuflează, adesea fără graţie, traumele, nereuşitele, fisurile etice. În această privinţă, a examenului clinic corect şi obiectiv al maladiilor culturii române, Marta Petreu are dreptate: „Conştiinţa identităţii culturii române, cred eu, trebuie să se regăsească printr-o evaluare critică, nepărtinitoare, făcută după criterii ştiinţifice, nu afective, a valorilor pe care le deţine. Cred că pur şi simplu trebuie să luăm act de realitate, suportându-ne pe noi înşine lucid, deci aşa cum suntem”. O carte explozivă, Diavolul şi ucenicul său (2009), conturează un portret neconvenţional, documentat şi demitizant al lui Mihail Sebastian, motivat prin prisma devoţiunii faţă de Nae Ionescu, dar şi din unghiul unui optimism gnoseologic, conform căruia cultura română este „suficient de structurată şi de bogată încît să poată suporta orice examinare critică şi orice adevăr, oricât ar fi acesta de jenant, fără ca prin aceasta să iasă în pierdere – dimpotrivă”. Punând în scenă destinul lui Mihail Sebastian din unghiul probelor incontestabile, expunând adevăruri incomode, în dezacord cu logica unor poncife şi pulsiuni festiviste, Marta Petreu acordă atenţie şi gir textului şi contextului, structurilor inalienabile ale eticii şi metabolismului intelectual al epocii analizate. De la Junimea la Noica (2011), reuneşte „douăsprezece studii de cultură românească” ce analizează atitudinea faţă de evrei a secolului al XIX-lea românesc („Evreofili” şi „evreofagi”. Şapte autori despre chestiunea evreiască), dar şi problematica spinoasă a extremismelor secolului XX, percepute cu justă măsură şi optică, printr-o hermeneutică atentă a traumelor, exceselor, devotamentelor şi pasiunilor interbelicului (De la lupta de rasă la lupta de clasă. C. Rădulescu- Motru, Portretul „învăţătorului” ca diavol, Generaţia ’27 între Holocaust şi Gulag, Eliade, Sebastian, Ionescu, Cioran, „copii din flori” ai României interbelice).
Expunerea ideatică fermă, exerciţiile hermeneutice atent construite sau detenta conceptuală se îmbină, în O zi din viaţa mea fără durere (2012) sau în Biblioteci în aer liber (2014) cu recursul la anamneză, la un stil al confesiunii directe, netrucate, din care nu absentează nici melancolia, nici timbrul polemic, dar nici mărturisirea unor afinităţi afective/ elective. Racordurile între filosofie şi literatură sunt efectuate cu naturaleţe, în pagini cu ideaţie alertă, în care sunt explorate dimensiuni şi articulaţ ii inedite ale operei unor scriitori ca Goethe, Elias Canetti, Marin Preda, Eliade ş.a. Demonstraţiile ce structurează cărţile Martei Petreu induc, dincolo de forţa plauzibilă a argumentaţiei logice, legitimarea aserţiunilor prin tensiunea trăirii plenare a ideilor – garanţie ineluctabilă a căutării unui adevăr ce nu poate fi confiscat, rectificat sau tranzacţionat, asumat în deplină cunoştinţă de cauză, cu intransigenţă etică şi supleţe a scriiturii.