Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Marta Petreu şi Alex. Ştefănescu în dialog de Alex. Ştefănescu


- Unde este veselia ta de altădată?

- Şi unde sînt peştişorii cei veseli, cei argintii, cei frumos coloraţi - ca o grădină botanică - ai vieţii mele? Vezi tu, Alex. Ştefănescu, asta mă întreb şi eu... S-a dus veselia, cu peştişorii argintii cu tot... pesemne într-o ţară mai blîndă, într-o epocă mai curată.

Dar asta nu înseamnă că nu rîd.

- A început un nou an universitar...

- Mie îmi plac mult vacanţele.

- Cum sunt studenţii tăi?

- Ca şi-n anii trecuţi. Învăţămîntul universitar a devenit de masă, aşa că studenţii pe care-i am sînt, cu mici excepţii, abia... alfabetizaţi. Elevii pe care i-am avut, între 1980-1989, la Liceul Racoviţă, aceştia, da, erau geniali. Clase de matematică-fizică. Din clasa mea, de pildă, clasa la care am fost dirigintă, aproape toţi sînt în străinătate, împrăştiaţi din Germania şi Spania pînă-n Canada şi S.U.A. Dar studenţii... Cei de la filosofie sînt, fireşte, cu pretenţii, chiar dacă cei mai mulţi nu ştiu să facă o frază corectă. Eu încep în fiecare an cu un mare elan şi cu o puzderie de iluzii, dar în sesiune, cînd le corectez lucrările, mă calmez: bravii mei studenţi nu pot construi o frază, fac greşeli de ortografie, şi, bineînţeles, nu învaţă nimic. Facultatea de Filosofie îi sminteşte: pentru că studiază filosofia universală - iar cu mine doar filosofia românească - ei se simt proiectaţi direct în universalitate. Iar de acolo, privesc cultura română şi filosofia românească bineînţeles de sus, considerîndu-se prea buni pentru ele.

N-aş spune că ei sînt de vină. Pentru că nu ştiu scrie - adică, pentru că fac greşeli ortografice, pentru că nu ştiu face un rezumat sau o analiză de text -, de vină sînt şcoala generală şi liceul, fiindcă acolo ar trebui să înveţe toate astea. Pentru tînăra lor aroganţă faţă de cultura română, meritul îl deţine chiar Facultatea de Filosofie, care le dă un fel de orgoliu... medieval, de castă, că ei ar fi deasupra lucrurilor.

Eu merg împotriva curentului, eu ştiu că filosofia românească este o realitate - că este marea necunoscută a culturii române. Şi-atunci, bineînţeles, suport consecinţele.

Mai interesanţi sînt masteranzii şi doctoranzii. Aceştia nu mai pot eluda cărţile, textele, bibliografiile. Şi atunci îi vezi cum se transformă. Cei mai interesanţi sînt, însă, puţinii cursanţi care au pasiune sau chiar vocaţie intelectuală. N-am întîlnit, în cei 12 ani de cînd sînt la Universitate, prea mulţi - vreo trei-patru -, dar cînd îi descopăr e o sărbătoare.

- Ce cursuri predai?

- Mai multe, cam două pe semestru, uneori trei: Istoria filosofiei româneştii, Psihanaliză, un curs de masterat despre Ionescu, mai nou un curs doctoral, Cultura română între Gulag şi Holocaust.

- Cum te pregăteşti pentru ele?

- O. Citesc. Recitesc. Prelucrez ce-am citit. Caut. Scotocesc în texte, îmi verific ipotezele, le reformulez. Un curs e o carte vorbită, deci munca e aceeaşi. Aşa, cum scrii tu o carte cu tema strict delimitată.

- Mă primeşti ca student întârziat la cursurile tale?

- Mai bine vino la doctorat! Aş avea şi eu, în sfîrşit, un doctorand care ştie că realitatea culturii române este un fapt de evidenţă!

- Cum arată Clujul fără bănci tricolore?

- Au rămas stîlpişorii. Stîlpişorii tricolori plantaţi pe marginea trotuarelor, ca să nu poţi parca pe trotuar.

În plus, citesc în presă că în Consiliul Local se discută din nou posibilitatea de-a revopsi băncile în culorile steagului... Niciodată

n-am crezut că tricolorul e cel mai potrivit simbol pe care trebuie să ne aşezăm fundul, dar dacă autorităţile locale cred că noi, clujenii, avem un fund mai nobil decît drapelul, mă rog...

Clujul e un oraş frumos, central-european, a fost oraşul burgheziei şi apoi al nobilimii maghiare şi capitala Transilvaniei. Ceva din vechea lui splendoare a supravieţuit, în ciuda socialismului, în ciuda invaziei organizate cu ţărani transformaţi peste noapte în muncitori la CUG, în ciuda avatarurilor tranziţiei. Duminicile, cînd maşinile - parcate altfel peste tot, de parcă ar fi plouat cu maşini - dispar, cînd oraşul e gol, atunci arată ca o falnică ruină. Cu străzile centrale şi trotuarele desfundate, cu pomişorii răpciugoşi din centru într-o vădită suferinţă, dar cu marile palate nobiliare amintindu-ne că aici a fost marginea unei mari împărăţii. Fiecare clădire din centru este trecut durat în piatră, şi, deşi strămoşii mei n-au avut acces în oraş, eu simt oraşul şi trecutul lui ca ale mele. În bisericile gotice calci peste mormintele principilor transilvani. Trec adesea pe lîngă statuia Sfîntului Gheorghe, despre care a scris Blaga două poeme, şi admir delicata ceremonie a sacrificării la care consimt atît balaurul, cît şi sfîntul adolescentin în "solzi de saur". Universitatea însăşi e o frumuseţe; cred că-mi place să fiu profesor - chiar şi al unor studenţi care nesmintit pun virgulă între subiect şi predicat - şi pentru că am avantajul de-a lucra în Clădirea Centrală, uriaşă ca o cetate, cu scări largi, pe unde au umblat Blaga şi D. D. Roşca. Cînd cobor scările Universităţii, îmi par mie însămi mai puţin insignifiantă...

Greu de istorie - ca toată Transilvania, de altfel -, Clujul este un frumos oraş acum sluţit şi ponosit. Cînd se restaurează cîte o clădire, mă bucur de ea ca de o victorie personală. De pildă, de cînd a fost restaurată Catedrala Ortodoxă, pe lîngă care eu trec în fiecare dimineaţă, o salut cu formula: "mîndră şi albă ca o porumbiţă". Am un sentiment... franciscan faţă de fiinţa necuvîntătoare a oraşului - păsări, copaci, palate, biserici, monumente...

Primăvara, Clujul se umple de mierle cu ciocul şi picioarele portocalii, iar toamna, cerul oraşului are cei mai frumoşi nori vineţi şi învolburaţi, prevestind vînt. Iar mie îmi place sunetul metalic al frunzelor de tei rostogolindu-se pe asfalt, în timp ce vîntul îmi trezeşte dorul de ducă, dorul de cîmp deschis, de afară... Pe înserat, număr minutele - între 20 şi 25 - cînd cerul oraşului se acoperă de un covor negru, cîrîitor, de ciori: zboară jos, la nivelul etajului patru, venind dinspre nord, şi înnoptează în copacii din Grădina Botanică, cred. Sînt înfricoşătoare.

- Pe ce străzi te plimbi, în ce magazine intri, pe ce bănci te odihneşti?

- Vai! M-ai prins: de obicei umblu într-un triunghi: casă-Universitate-Apostrof şi retur. Şi, mai grav, deşi distanţele pe care am eu de circulat sînt mici, de obicei umblu cu maşina. Şi rău fac, pentru că circulaţia - care curge toată, inclusiv traficul greu, prin centru - e oribilă. Umblu pe străzile vechi şi mă bucur cînd mai găsesc cîte un vechi şi delicat detaliu: de pildă, nu de mult, am descoperit, deasupra unei porţi, basorelieful unui foarfece, şi, nu foarte departe, o poartă împodobită cu un stup de piatră: semne breslaşe, urme ale trecutului burghez. Aşa că din cînd în cînd trec pe acolo să le salut... Cum salut şi zidul cetăţii, statuia de secol XV a Sfîntului Gheorghe, statuia în mare suferinţă a lui Matei Corvin, casele mici din preajma Pieţei Mihai Viteazul sau curtea - pe vremuri, de şcoală evreiască - în care e plasat Apostrof -ul şi în care se juca Nego în copilărie... Nu mă aşez pe nici o bancă şi detest prăvăliile. În afară de alimentarele din apropierea casei mele, unde fac gafe de pomină - de pildă, am vrut să-i dau unei casieriţe castane. Castane sălbatice. Aveam geanta plină de castane lucioase, culese de lîngă Catedrala Ortodoxă. Am crezut c-o să-i placă. S-a uitat la mine ca la un nebun - de librării şi de anticariate, nu prea ştiu mare lucru. Noroc cu Dora Pavel, care le ştie pe toate şi, la nevoie, mă duce drept la ţintă. Sau cu Dorli Blaga, care, într-o singură zi în Cluj, le descoperă pe cele mai interesante.

- Ultimele tale volume de versuri, Cartea mâniei, Apocalipsa după Marta, Falanga, sunt pline de sarcasm. Lumea în care trăieşti nu ţi se pare deloc "cea mai bună dintre lumile posibile". Ai mai scris versuri? Exprimă aceeaşi stare de spirit?

- Da, mi-am păstrat năravul, şi am un maldăr de poeme nepublicate. Mi le recitesc din cînd în cînd, dar mi-am interzis să le public; vreau

să-mi las imitatorii să flămînzească.

- Spre ce se îndreaptă în prezent poezia ta?

- Spre cer. Adică spre moarte.

- Te-ai angajat în polemici... internaţionale. Ce se întâmplă? Nu mai ai cu cine să polemizezi în România?

- Dragă Alex. Ştefănescu, eşti deosebit de galant în felul cum descrii lucrurile: sugerezi că eu aş fi fost cel care a atacat. De fapt, lucrurile au stat cu totul altfel: din 1990, am fost (şi sînt) pe post de ţintă, orice condeier făcîndu-şi un punct de onoare din a mă pune la punct. Iar eu, deşi am fost atacată continuu, deşi textele mele au fost grav răstălmăcite, am tăcut. Abia în 2002 am deschis şi eu gura: am spus ceea ce am avut de spus despre furtul ordinar pe care l-a făcut Laignel-Lavastine din cărţile şi din articolele mele. Iar în 2003 le-am replicat fiicei lui Ionescu şi cavalerului ei servant, care au încercat un asasinat moral asupra mea.

M-am gîndit că eu nu sînt ciobanul din Mioriţa, să stau ţeapănă şi plină de dignitate cînd cineva - fie chiar fiica lui Eugen Ionescu - încearcă să mă omoare, şi că e cazul să mă apăr. Pentru că am dreptate şi pentru că în spaţiul comentariului critic nu are ce căuta un proces de intenţii.

A, dacă m-ai fi apărat tu - sau altcineva, aşa cum s-a întîmplat în 1995, cînd Manolescu m-a salvat de fanii lui Nae Ionescu -, atunci n-aş fi mişcat un deget. Aş fi citit, senină şi cu un confortabil sentiment de normalitate, încrucişarea de replici. Dar, în povestea cu Marie-France Ionesco - palpitantă pentru bucureşteni, am înţeles - singurul meu apărător la vedere a fost şi a rămas C. Stănescu. Şi, în umbră, din nou Manolescu, care a acceptat să-mi publice una din replici... Şi, nu uit: mai e şi intervenţia ta la o emisiune culturală de televiziune.

În rest, Alex, în jurul meu s-au stratificat atîtea neînţelegeri, încît n-are rost să răspund oricărui grafoman care e obsedat de ceea ce a înţeles el din ceea ce am scris sau am făcut eu. Lasă-i să dospească în propria lor cerneală... îmi spun ori de cîte ori mai aflu din tîrg că X sau Y m-au atacat din nou... Şi-i las.

În acelaşi timp, atacurile de tot felul a căror ţintă am fost m-au făcut să cred că în cultura română dezbaterile pe o problemă, dialogul (ca schimb contradictoriu de păreri, dar dialog, nu păruială), analiza pe o temă etc. sînt, vai, cu neputinţă. La fel ca-n vremea interbelică. La noi nu există dezbatere pe o chestiune dată, la noi nu este enunţat în mod argumentat dezacordul cu o altă opinie, la noi apar direct insulta, păruiala, tentativa de asasinat moral.

- Ai scris cel mai inteligent comentariu (din câte am citit) despre Agendele lui E. Lovinescu. Ce te-a făcut să analizezi elipticele însemnări cu atâta atenţie?

- O, a fost o lectură regală, luni de zile am citit ba Agendele, ba celelalte cărţi ale lui Lovinescu, pe măsură ce jurnalul său anunţa geneza şi publicarea lor. Au fost cîteva luni - vreo 4-5 - foarte fericite ale vieţii mele. L-am citit pe Lovinescu atent, cu aceeaşi atenţie cu care citesc tot ce aparţine culturii române, şi m-am împrietenit cu el. Am mulţi prieteni Dincolo... Eu vreau să ştiu, vreau să înţeleg ce a fost. Şi mi se pare imposibil să înţelegi o operă dacă ignori autorul, cu temperamentul lui, cu biografia, cu iubirile, cu idiosincraziile lui. Şi cu epoca în care a trăit. Eu vreau să am în cap o lume românească vie - aşa, cam de la 1861, anul cînd se întoarce Maiorescu în ţară, pînă prin anii 1960-'70... Asta nu se poate reconstitui, în imagini oricît de palide, fără jurnale, fără memorii, fără cărţi de istorie, fără amintiri despre...

- Citeşti cărţi de filosofie - sau care au măcar tangenţă cu filosofia - ale unor autori români de azi ca Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici sau Ciprian Şiulea? Cum ţi se par? Se poate vorbi de o mişcare de idei românească?

- Da, citesc. De toate. De la Religia în era globalizării a lui Marga la Îngerii lui Pleşu; de la cartea lui Ion Ianoşi despre Petersburg, la cea despre - oho! - iubire a lui Aurel Codoban. De la dosarul universitar al lui Blaga, reconstituit de Curticeanu, la problematizările lui Flonta... Asta în spaţiul, larg înţeles, al filosofării şi al istoriei filosofiei, despre care

m-ai întrebat.

Filosofia românească, care a fost domeniul cultural literalmente masacrat în timpul regimului socialist, e într-o fază de recuperare. Păcat că filosofii români - puţinii care există - şi specialiştii români în filosofie (n-am un termen mai bun; dar nu toţi cei care se ocupă de filosofie sînt filosofi, iar limba română n-a creat, pentru domeniul filosofiei, un termen similar cu "filolog") cunosc atît de superficial cultura română în întregul ei şi filosofia românească; cultură pe care o privesc de sus, filosofie despre care spun că nu există... Aşa că cea mai mare parte din treabă - din cercetarea filosofică a culturii române şi din cercetarea filosofiei româneşti - a fost şi este lăsată pe seama filologilor: a istoricilor şi criticilor literari, a eseiştilor de formaţie literară. Care fac şi ei ce pot: de la lucruri temeinice, pînă la ierarhizări filosofice după ureche. Eugen Ionescu scria, în anii lui româneşti, că "Suntem o ţară nenorocită de gazetari, cu nenorociţi gazetari, care sunt orice: filosofi, savanţi, poeţi, pictori, magistraţi, filfizoni etc... etc...". Din vina filosofilor români şi a specialiştilor români în filosofie, care, crezîndu-se proiectaţi direct pe cerul înstelat al universalităţii, nu îşi asumă filosofia românească, criticul literar de la noi face şi pe criticul de filosofie. Şi, fireşte, foarte adesea o dă în bară, adică produce false ierarhii, impune criterii improprii de apreciere etc. Pentru că încearcă să acopere un teritoriu lăsat de izbelişte, meritul este, desigur, al literatului. Iar vina pentru confuziile care circulă pe piaţa de idei filosofice de la noi este a specialiştilor în filosofie, care lasă continuu un mare teritoriu cultural neacoperit. Cu o mulţime de facultăţi de filosofie în ţară, filosofia n-a reuşit să-şi producă încă nici măcar nişte comentatori de carte filosofică... Cu puţine excepţii, învăţămîntul filosofic românesc, într-un dispreţ nedisimulat - şi bazat pe o ignoranţă compactă - faţă de cultura/filosofia românească, este orientat univoc, spre filosofia universală, iar aceasta este percepută îngust, drept construcţie metafizică. Este o situaţie pe care o plătim şi o vom plăti. Filologia stă mult mai bine şi este mult mai bine orientată.

- Un scriitor român stabilit în SUA, Ovidiu Hurduzeu, a venit de curând în România şi, după câteva zile de examinare a situaţiei, mi-a spus că îl miră lipsa de curiozitate intelectuală, indiferenţa pe care le manifestă eseiştii noştri faţă de ce se petrece în România. Luarea cu asalt a loteriilor, frecventarea frenetică a supermagazinelor, gunoaiele şi vegetaţia sălbatică de care sunt înconjurate vilele din cartierul Primăverii, dezagregarea limbajului folosit în viaţa de fiecare zi, totul, susţinea el, ar merita interpretat. Tu de ce nu comentezi, cu mintea ta sclipitoare, cu educaţia filosofică pe care o ai, ce se întâmplă în jurul tău? De ce te-ar interesa mai mult practicile culturale dinainte de război decât stilul de viaţă de azi?

- Filosofia are această capacitate proteică de a-şi putea lua ca obiect de filosofare orice - inclusiv loteriile. E ca jurnalistica, se poate placa pe orice realitate - inclusiv pe neant.

Fără să exclud posibilitatea ca în viitor să mă ocup de loterii sau de degradarea limbii, mărturisesc cinstit că în momentul de faţă sînt scufundată în cultura română - aşa, cam de la Şcoala Ardeleană, de la Budai-Deleanu, să zicem, pînă la... Pătrăşcanu şi Beniuc. Caut ceva. Caut ceva în istoria filosofiei şi a literaturii româneşti. Ceea ce cercetez, ceea ce găsesc, ceea ce caut îmi acaparează complet biata, jalnica mea energie. Am un plan - şi am învăţat foarte devreme că unul din secretele reuşitei este să ştii să renunţi la ispite. La tentaţiile care te abat de la drumul şi scopul tău. Tu-mi prezinţi nişte ispite - iar eu îţi spun că ispita cea mare a vieţii mele de acum e istoria ideilor în cultura română. De aceea mă interesează cultura interbelică, de aceea am scris o carte despre ultimele trei decenii ale scolului al XIX-lea - cartea mea despre Caragiale -, de aceea am ajuns să citesc }ugui, Pătrăşcanu, Beniuc, de aceea răscolesc colecţii din presa anilor '40 sau Scînteia anilor '50. Caut ceva. Lucrez din mai multe părţi deodată, mă las dusă pe tot felul de drumuri care mi se deschid, refuz orice prejudecată, şi cercetez. Şi nu mai scriu eseuri, ci, pătrunsă de frumuseţea culturii române şi de cruzimea destinului ei, scriu studii. Într-o ţară în care dorinţa testamentară a celui mai mare filosof al ei a fost cu nesimţire călcată în picioare, şi la 17 paşi număraţi de mormîntul lui a fost ridicată în mod ilegal o hală pe care nimeni n-o mai dă jos, eu mă încăpăţînez să mă ocup de istoria filosofiei româneşti, considerînd că buna cunoaştere a filosofiei noastre este o urgenţă naţională. Dacă sînt ridicolă, aşa să fiu. Sînt destul de puternică şi pentru asta.

- De ce nu mai colaborezi la România literară? Trebuie să colaborezi! Care sunt primele texte pe care ai să ni le oferi?

- Eşti foarte drăguţ. Şi foarte inexact. Căci eu colaborez la România literară. Uite, anul trecut am publicat de două ori la voi.

În plus, eu scriu lung, tot mai lung, texte de 60.000-70.000 de semne! Cum aţi putea să mi le suportaţi? Ce, parcă eu nu ştiu ce disperare mă apucă cînd îmi vin la Apostrof texte kilometrice? Îţi promit însă că primul meu text mai scurt de 59.999 de semne va fi al tău.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara