Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Zoom critic:
Marta Petreu de Alex. Ştefănescu


biografie



Marta Petreu (în acte: Rodica Marta Crişan) s-a născut la 14 martie 1955 în comuna Jucu de Jos din judeţul Cluj într-o familie de ţărani (Augustin şi Maria Crişan). După absolvirea Şcolii Generale din satul natal, în 1970, şi a Liceului “Emil Racoviţă” din Cluj, în 1974, urmează, între 1976-1980, cursurile Facultăţii de Istorie şi Filosofie - secţia filosofie - a Universităţii din Cluj.

Această evoluţie a Martei Petreu este divergentă faţă de concepţia despre viaţă şi aşteptările tatălui ei, care îi ceruse să rămână fără şcoală şi să devină croitoreasă. Problema nerezolvată a comunicării fiică-tată o va preocupa, până la obsesie, de-a lungul anilor (găsindu-şi, printre altele, expresia într-o memorabilă anchetă pe care o va face în 2002 în rândul scriitorilor, pe tema tatălui).

Între 1980-1990 este profesoară de ştiinţe naturale la Liceul “Emil Racoviţă” din Cluj. În această perioadă, participă frenetic la viaţa literară, publicând cărţi de versuri - Aduceţi verbele, 1981, Dimineaţa tinerelor doamne, 1983 - remarcabile prin dramatismul ideilor şi angajându-se, într-un stil numai al ei, energic şi decis, în dezbaterile privind literatura momentului. Faima nou-venitei în literatură face valuri care ajung până la Bucureşti. “Optzeciştii” o trec pe listele cu ajutorul cărora încearcă să convingă publicul că sunt o generaţie literară de mare anvergură (deşi textele Martei Petreu n-au nimic comun cu modul lor de a scrie).

După 1989 se relansează, cu şi mai multă ambiţie, în aventura intelectuală căreia îi era predestinată, profitând inteligent de libertăţile cucerite de societatea românească (şi luptând cu îndârjire împotriva oricărei forme de obtuzitate). În 1990 înfiinţează revista Apostrof, care intră repede în concurenţă cu cele mai valoroase reviste literare din România, şi începe o impetuoasă carieră universitară, în cadrul Catedrei de Istoria filosofiei a Facultăţii de Istorie-Filosofie din Cluj. În 1992 devine doctor în filosofie cu teza Valenţele estetice ala anamorfozei logice, susţinută la Universitatea din Bucureşti.

Iniţiază campanii publicistice de răsunet, nefiindu-i teamă şi chiar plăcându-i să devină protagonista unor scandaluri (cum este acela pe care îl provoacă susţinând că legendarul profesor Nae Ionescu a fost un plagiator). În toate împrejurările însă, chiar şi când atacă necruţător, chiar şi când nu are dreptate, păstrează o ţinută intelectuală care impune respect.

Alături de soţul ei, rafinatul critic şi istoric literar Ion Vartic, face să funcţioneze, în afară de revista Apostrof, o editură, Biblioteca Apostrof, care atrage atenţia prin originalitate şi bun-gust.





Nu! Nu! Nu!





O fotografie din anii ’80 o reprezintã pe Marta Petreu într-un moment de exuberanţă şi teribilism, pozând, la propriu şi la figurat, în “femeie pierdută”. Regia îşi face efectul asupra privitorului doar în prima clipă, pentru că imediat după aceea el îşi seama cât de străină este tânăra din fotografie de starea de spirit pe care o afişează. Inteligentă, conştientă de ea însăşi, ironică la adresa întregii lumi, ea îşi interpretează rolul cu ostentaţie, parodiindu-l.

Nu este vorba de spirit ludic, ci de un refuz al obligaţiei de a fi ea însăşi, al pretenţiei celorlalţi de-a o vedea fixată într-o atitudine, al ideii în sine de fi fotografiată.

Marta Petreu ştie să se joace, dar, spre deosebire de generaţia care a adoptat-o, nu face din joc un mod de a fi. Ea îşi foloseşte inventivitatea ludică doar pentru a respinge tiparele constrângătoare ale existenţei. Esenţa poeziei sale o constituie refuzul, nu jocul. Indiferent de textul propriu-zis, subtextul este un refuz vehement şi repetat: Nu! Nu! Nu!

Poeta respinge autoritatea tiranică a vieţii cu mânie şi uneori cu oroare, ca pe un act de viol săvârşit asupra ei. Poemele pe care le scrie nu sunt confesiuni tandre sau melancolice, nu sunt cântece voioase, nu sunt patetice declaraţii de adeziune. Sunt, aproape fără excepţie, discursuri sarcastice, rechizitorii la adresa modului în care este organizată lumea.

Poezia Martei Petreu nu a evoluat de la euforie la sarcasm (ca poezia lui Mircea Dinescu, de exemplu). A fost de la început violentă, rechizitorială, demistificatoare. În volumul Dimineaţa tinerelor doamne, 1983, chiar şi poemele de dragoste sunt scrise cu o furie nestăpânită:

“Ce femeie tânără rău prevestitoare sunt/ Îmi testez memoria: marea criză isterică debutează brusc/ prin stupoare/ pe coardele vocale cresc polipi coloraţi dediţei acrişori/ hidrele lungi/ (Ce femeie încă tânără: mama mi-a prezis/ o nebunie precoce/ Acum boceşte-n pumni când stinge varul -/ atâta albeaţă poate înlocui ninsoarea/ tu ţine-te de şorţul meu până vor da ghioceii)/ Iată cum se poate supravieţui iarna: stau cu gura plină de cianură şi petale roşcate/ Tu îmi corectezi scrisorile tai virgule tai euforiile de prisos/ Vom scoate limba la moarte - spun/ când tu - cuprins de-o fericire demnă gramaticală/ valsezi ţinând în mâini/ capul meu vorbitor/ Când vor da ghioceii vom scoate limba la moarte:/ mâna diavolului mi se odihneşte pe rană” (Regulamentul de iarnă).

În volumul Cartea mâniei, din 1997, starea de spirit este aceeaşi. Într-un poem antologic din acest volum, Falanga, sunt numerotaţi şi aduşi la apel, ca deţinuţii dintr-un lagăr, bărbaţii din biografia poetei, pentru a fi arătaţi ultimului ei iubit:

“Bărbaţii mei - de-o oră sau de ani/ viii şi morţii la grămadă -/ bărbaţii mei da trupuri mirositoare asudate/ sub care am scâncit (din voluptate sau din politeţe)// Da. Unii îmi plăceau/ iar alţii - unul-doi - deoarece-i iubeam m-am programat să-mi placă/ Da. M-am culcat cu ei pe apucate// Bărbaţii număraţi ai mei/ închişi în mine ca-ntr-o eprubetă/ s-au strâns acum aici: sunt o falangă/ Mai bine zis: i-am strâns aicea eu/ i-am instruit i-am numărat metodic/ să nu-ndrăznească vreunul să-mi chiulească/ Sunt stânjeniţi cum ar purta aripe/ căci poartă arme atribute:/ făloşi stângaci duc lancea şi scutul greu macedonean/ Ei te privesc atent cum te iubesc/ cum muşc gingaş fin carnea ta de fiară/ Priveşte-i şi tu calm: le aparţii: la judecata din urmă/ sunteţi încolonaţi ai mei cu toţii/ falnica mea falangă de bărbaţi falanga mea macedoneană// Şi-ascultă-i. Te cheamă-n cor şoptit să mergi cu ei/ să-ţi iei în pază arma ta şi scutul/ Şi numărul de ordine-n falangă.”

Scriind o poezie atât de agresivă, Marta Petreu ar trebui să ni se înfăţişeze ca o teroristă încinsă cu un şirag de tuburi pline de dinamită. Şi totuşi, nu aceasta este imaginea care ne rămâne în minte când încheiem lectura poeziei ei. Poeta arată, mai curând, ca un personaj supus unui supliciu nesfârşit, ca un Hercule feminin îmbrăcat în cămaşa lui Nessus. Ea suferă sfâşietor refuzând orice iluzie. Rostită de ea, rugăciunea Tatăl nostru se transformă într-o contestare a lui Dumnezeu şi, implicit, într-o nouă formă de autoflagelare:

“Mi-e gura spurcată Domine bântuie bolile vesele fără nume/ ale căderii/ Şi ce dezolare: bate vântul prin buzunarele tale/ degeaba ţi le întorc pe dos/ nimic/ nici o veste bună nici o făptură nouă cât de cât vrednică/ Nici măcar firava îngăduinţă clamata milă pentr-un aproape// Nimic// Nimic nu iese din coapsele tale bătrâne/ din verbele tale/ Ce tristeţe// Am refuzat durerea (glorie substanţelor chimice/ glorie! rezolvă dileme morale)/ refuz arta suspectă îndrăgostirea: cu drajeuri mici colorate/ o înăbuş în pernă/ cu un şnur de mătase suprim nostalgia/ Oho. Golul zvâcnitor arta îndrăgostirii se tratează la medic/ glorie substanţelor chimice/ Oho. Golul zvâcnitor din miezul trupului nu vreau să mai doară/ Domine nu// Ştiu - nimic nu iese din coapsele tale sleite/ din bâlbâiala buzelor tale/ Tu/ tată al nostru molfăitorule/ unde este împărăţia la care este vrerea ta acum pe-acest pământ marta/ şi-n vecii vecilor Domine/ bântuie bolile nenumite ale înfrângerii/ doare domine urlu domine/ nu eşti domine/ amin” (Tatăl nostru, din Poeme neruşinate, 1993).



Demonul logicii



Când scrie eseuri, Marta Petreu se metamorfozează într-un om de acţiune, curajos şi hotărât, adept al zicalei româneşti (în fond, atât de neromâneşti!) “zis şi făcut!”. Născută într-un sat din Ardeal, ea are ceva - dar numai ceva - din spiritul ardelenesc şi anume suflul necesar pentru a-şi duce până la capăt iniţiativele. Nu trebuie să ne inducă în eroare titlul celui mai bun volum al ei de eseuri, Teze neterminate, 1991. Aşa neterminate cum sunt, aceste teze sunt mai terminate decât lucrările docte, cu introducere, cuprins şi încheiere, ale multor pretinşi filosofi de azi. Este vorba, la Marta Petreu, nu neapărat de îndeplinirea conştiincioasă a formalităţilor actului de creaţie intelectuală, ci de un mod rezolut, edificator de atacare a problemelor. Pe unde a trecut ea, fie şi fără să se oprească prea mult, nu mai găsim nimic nerezolvat. Putem contesta totul, putem propune eventual o soluţie radical diferită, dar nu putem - nu mai este cazul - să aducem clarificări sau completări.

Eseurile Martei Petreu au ca atu o dublă competenţă: filosofică şi literară. Ele nu trebuie confundate cu acea filosofare pe marginea literaturii - la modă azi - care ne agasează din cauză că nu reprezintă decât o exaltare ideologică în gol, o frazeologie a celor îmbătaţi de ideea că “universul fără margini e în degetul lor mic”. Autoarea Tezelor neterminate foloseşte noţiuni filosofice propriu-zise, cu precizie şi eficienţă pentru a evidenţia şi interpreta diferite caracteristici ale unor opere literare (dintre cele cu o valoare recunoscută). Şi procedează, în mod frecvent, şi invers, ilustrând cu exemple din literatură - bine alese - anumite idei filosofice.

Textele care rezultă sunt şi critică literară, şi filosofie. Dacă le citim considerându-le critică literară, avem sentimentul îmbucurător că într-un domeniu suspectat de improvizaţie şi frivolitate şi-a făcut apariţia, în sfârşit, şi cineva serios. Iar dacă le citim ca texte filosofice, ni se creează dulcea iluzie că înalta, inaccesibila filosofie se interesează de măruntele noastre “probleme sufleteşti”, descrise (dar nu şi rezolvate) cu binecunoscuta lor perspicacitate de scriitori.

Competenţa filosofică ne impresionează - şi ne intimidează - în acest caz şi din cauză că este a unei femei. În conformitate cu tradiţia cavalerismului european, suntem gata să cădem în genunchi în faţa unei femei, să-i cântăm frumuseţea şi chiar să o idolatrizăm, dar nu mergem cu preţuirea atât de departe încât să o considerăm în stare să filosofeze. (Ni-l putem imagina - spunea lapidar G. Călinescu - pe Ovidiu contemplând marea, dar pe o femeie nu ne-o putem imagina decât contemplându-l pe Ovidiu.) Şi apoi, Marta Petreu nu face nimic pentru a ne obişnui cu ideea că se ocupă de aşa ceva. Ne ia pe neaşteptate, trecând ameţitor de repede la subiect şi folosind cu siguranţă şi eleganţă - cu o siguranţă şi o eleganţă care ne lasă fără replică - terminologia filosofică.

Un exemplu elocvent îl constituie paginile consacrate unei teze a lui Hegel, conform căreia iubirea reprezintă încercarea a două identităţi de a se recunoaşte una în cealaltă şi de a smulge, fiecare de la cealaltă, recunoaşterea. După cum arată - cu sensibilitate de poetă - Marta Petreu, această luptă nu are totdeauna un happy-end; se întâmplă adeseori ca una dintre identităţi să învingă, asimilând-o, desfiinţând-o pe cealaltă, şi tocmai aceste situaţii asimetrice sunt preferate de scriitori, aflaţi mereu în căutarea a ceea ce emoţionează pe cititori. Exemplele utilizate de eseistă sunt luate din opere literare celebre, aparţinând unor autori din literaturi şi epoci diverse, de la Lev Nicolaevici Tolstoi la Anton Holban, de la Mircea Eliade la Marin Preda şi de la August Strindberg la Elias Canetti.

Ne putem declara încântaţi de frumuseţea acestei teorii şi o putem găsi, luată în sine, coerentă, dar avem dreptul să o considerăm şi livrescă, fără legătură cu viaţa. În realitate, iubirea nu ţine de etica relaţiei între două entităţi, ci face parte din strategia mai generală la care recurge viaţa în neobosita ei acţiune antientropică. Este o viclenie folosită în lupta cu moartea: în momentul când indivizii ajung la o dezvoltare biologică maximă, la plenitudine şi nu mai poate urma decât declinul, ei îşi transferă identitatea, şi-o pun la adăpost, într-o nouă fiinţă, creată în acest scop, capabilă să ducă lupta mai departe.

Din punct de vedere tehnic, este nevoie de doi indivizi pentru crearea acestei noi fiinţe. Când indivizii sunt oameni, evenimentul reverberează complex în conştiinţa lor, capătă un halou, devine iubire. Aşa stând lucrurile, iubirea nu constă nici pe departe într-o competiţie agresivă, nemiloasă între două identităţi, ci într-o contopire şi, practic, o anulare a lor, dintr-o voinţă supraindividuală, a vieţii, pe care însă indivizii o acceptă, cu o resemnare tragică şi, în acelaşi timp, cu un sentiment de eliberare, dus până la beatitudine. Indivizii care “complotează” doi câte doi împotriva morţii renunţă la identităţile lor pentru a da satisfacţie duşmanului comun, moartea, şi a-i înşela astfel vigilenţa, dar nu renunţă complet, întrucât proiectează o renaştere. Iubirea are, deopotrivă, gust de moarte şi de viaţă. Îndrăgostiţii simt probabil ceea ce simt cetăţenii unei ţări aflate sub ocupaţie când îşi trimit tezaurul la loc sigur, într-o altă ţară.

Logica reprezintă instrumentul de investigare predilect de care se foloseşte Marta Petreu pentru explicarea nu a literaturii - care, în principiu, nu este analizabilă logic -, ci a acelor elemente ale operei literare rezultate din manifestarea spontană, intuitivă a unor scriitori ca logicieni. În felul acesta este analizată, printre altele, opera lui I. L. Caragiale, care s-a ilustrat ca un maestru al denunţării şi persiflării sofismelor din retorica unor contemporani ai săi.

Inventarul sofismelor înregistrate în opera caragialiană este spectaculos. Marta Petreu descoperă peste tot în această operă momente în care scriitorul râde de lipsa de logică sau de falsa logică a semenilor săi. În desfăşurarea demonstraţiei, eseista dă dovadă de o inteligenţă sclipitoare. Ea nu observă însă că, extrăgând mereu sofisme din creaţia literară analizată, o destramă - aşa cum se destramă un pulovăr când cineva trage de un capăt al firului de lână. Inventarul face să se vadă clar că spiritul caragialian constă aproape exclusiv într-o vanitate de logician amator care vânează greşeli de logică în replicile celor din jur. Marta Petreu nu se alarmează descoperind această stare de lucruri, ci se arată, dimpotrivă, entuziasmată, ca şi cum ar avea dovada unei altitudini maxime a spiritului creator. O limită evidentă a gândirii scriitorului este considerată un motiv de admiraţie.

Eroarea de apreciere vine din faptul că eseista însăşi are un cult al logicii; ea crede în logică, nu în viaţă, aşa cum unii oameni cred în Satan, nu în Dumnezeu. Ar fi o greşeală să criticăm această preferinţă de pe o poziţie pre-logică. Dar de pe una post-logică putem să o privim critic, ca pe o fetişizare a unui instrument oarecare de investigare a realităţii. Inteligenţa ieşită din comun a Martei Petreu are, probabil, la origine un pact cu diavolul (logicii).

*

Marta Petreu a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie din Cluj într-o perioadă (1976-1980) de intensificare furibundă a propagandei comuniste, dar nu s-a lăsat în nici un fel îndoctrinată. Supravieţuirea ei spirituală într-un mediu intelectual obligat să proclame superioritatea absolută a gândirii marxist-leniniste şi să ia ca literă de lege discursurile lui Ceauşescu constituie un miracol. Este ca şi cum un lucrător de la centrala nucleară de la Cernobîl ar fi rămas cu desăvârşire neatins de radiaţii.



(fragment dintr-un studiu mai amplu)



bibliografie



POEZIE. Aduceţi verbele, Buc., CR, 1981 * Dimineaţa tinerelor doamne, Buc., CR, 1983 * Loc psihic, Cluj, D., 1991 * Poeme neruşinate, Buc., Alb., 1993 * Cartea mâniei, Buc., Alb., 1997 * Apocalipsa după Marta, Cluj-N., Bibl. Apostrof, 1999 * Falanga, Cluj-N., Bibl. Apostrof, 2001.

ESEURI. Teze neterminate, Buc., CR, 1991 * Jocurile manierismului logic, 1995 * Un trecut deocheat sau “Schimbarea la faţă a României”, Cluj-N., Bibl. Apostrof, col. “Ianus”, 1999 * Ionescu în ţara tatălui, Cluj-N., Bibl. Apostrof, col. “Ianus”, 2001 (ed. a II-a, 2002).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara