Un recenzent american al cărţii The Black-Eyed Blonde (Blonda cu ochi negri) (Editura Henry Holt and Company, 2014), Olen Steinhauer, porneşte de la identificarea unei expresii întrebuinţate de autor, Benjamin Black, pe care o bănuieşte a fi „anacronică.” E vorba de sintagma „cancer stick”, sinonim, în argou, pentru „ţigară”. Cum acţiunea cărţii e plasată în jurul anului 1950, criticul întreprinde un mic excurs lexicologic, în urma căruia aflăm că legătura dintre fumat şi cancer fusese făcută în Germania încă de prin 1930, iar dicţionarele englezeşti îl înregistrează ca intrând în uz prin 1959 (cel puţin în formă scrisă). Ceea ce nu înseamnă — cum, onest, recunoaşte Olen Steinhauer — că „ea n-ar fi putut fi folosită şi înainte de această dată.”
Mi-am început articolul cu mica paranteză de mai sus pentru a sugera dimensiunea transliterară a receptării unui volum care, fără a fi o capodoperă, intră în seria cărţilor ce se bucură deja – cel puţin între fanii lui Raymond Chandler – de o certă celebritate. De ce? Pentru că The Black-Eyed Blonde îi prilejuieşte cititorului reîntâlnirea cu unul dintre cele mai seducătoare personaje ale literaturii americane din secolul al XX-lea: Philip Marlowe, detectivul singuratic, cinic şi sentimental, personajul celor şapte romane scrise de marele maestru al genului hardboiled. The Black-Eyed Blonde e, aşadar, o continuare a seriei philipmarlowiene, datorată unui autor ce se bucură el însuşi de notorietate între iubitorii genului poliţist, Benjamin Black.
Într-o altă paranteză, trebuie spus că numele de pe coperta „ultimului Marlowe” e, la rândul lui, un pseudonim. Benjamin Black e travestiul onomastic al respectatului prozator irlandez, John Banville, multipremiat şi adulat pentru sofisticarea scrierilor sale. În 2005 a primit, pentru romanul The Sea, invidiatul Booker Prize, într-o finală strânsă, în care l-a învins pe Kazuo Ishiguro. În 2014 a fost răsplătit cu Premiul „El Principe de Asturias de las Letras” – eveniment pe care l-am trăit aproape „în direct”: mai păstrez şi acum pagina din ziarul catalan La Vanguardia din 5 iunie, unde erau menţionate, încă din titlu, dubla identate a autorului şi „cele două stiluri diferite de a scrie”.
Nu e prima oară când, după moartea, în 1959, a lui Raymond Chandler, moştenitorii autorului au încredinţat ducerea mai departe a aventurilor lui Philip Marlowe unor autori cu o reputaţie solidă. După ce, în 1989, Robert B. Parker – o celebritate el însuşi, autor al câtorva zeci de romane poliţiste avându-i protagonişti, în serii diferite, pe Jesse Stone şi pe Spenser – reuşise „completarea” paginilor rămase de la Chandler, Poodle Springs, în 1991 a dat la iveală Perchance to Dream. Titlul, cu ecouri hamletiene, reprezintă reluarea întâmplărilor şi a personajelor din capodopera The Big Sleep. Iată că acum, prin Benjamin Black/John Banville, existenţa post-mortem a detectivului californian e mai plină de neprevăzut ca niciodată.
Într-o altă paranteză, ar merita spus că după moartea lui Robert B. Parker, survenită în 2010, moştenitorii lui au decis să „comisioneze” urmarea aventurilor detectivilor săi, constituind un adevărat club de „ghost-writers”: nu mai puţin de cinci nume – Michael Brandman, Reed Farrel Coleman, Ace Atkins, Robert Knott, Helen Brann – sunt implicate într-o acţiune care, evident, nu prea mai are de-a face cu literatura, dar se dovedeşte extrem de profitabilă din punct de vedere financiar. Să notăm, pentru anecdotica extra-literară, şi apariţia unui nou personaj de calibru în clasamentul „văduvelor-abuzive”: Joan Parker!
În cazul Blondei cu ochi negri situaţia autorului e şi mai neobişnuită: avem un autor, John Banville, care, pentru a scrie o serie de romane poliţiste cu intrigă plasată în Dublinul anilor ‘50, îşi ia un pseudonim, Benjamin Black, spre a se diferenţia de activitatea de autor de romane „normale”. La rândul lui, Benjamin Black i se substituie lui Raymond Chandler pentru a produce o carte ce multiplică deambulările melancolice ale lui Philip Marlowe într-o Californie care păstrează intacte amprentele acelui spaţiu semi-imaginar, construit prin talentul magic al marelui autor american. Nu există, din câte îmi dau seama, nicio afinitate dovedită anterior între cărţile lui Chandler şi cele ale lui Banville/Black. Din contră, acesta a început seria detectivului Quirke, „patologist” la o morgă din Dublin, stimulat de citirea câtorva maigret-uri ale lui Georges Simenon, unde îl impresionaseră directeţea şi simplitatea naraţiunilor.
E aproape sigur că decizia de a i se încredinţa lui John Banville / Benjamin Black scrierea acestei noi aventuri marlowiene e legată de faptul că agentul său literar, Ed Victor, devenise în urmă cu câţiva ani deţinătorul drepturilor asupra întregii moşteniri literare a lui Raymond Chandler. Dar acest lucru n-ar fi garantat, în sine, reuşita proiectului. Faptul că autorul s-a achitat atât de bine de misiune ţine şi de o versatilitatea deja probată. Apropierea – ca să nu spun identitatea – de ton, lexic şi atmosferă din recenta carte şi marca stilistică chandleriană e atât de mare, încât recenzentul lui „The New York Times” afirma că ai putea crede că e vorba de „un manuscris nou descoperit al lui Chandler, rămas printrun dulap prăfuit din La Jolla” (celebra staţiune californiană a fost ultimul domiciliu al scriitorului).
Înainte de analiza propriu-zisă a cărţii, aş remarca sentimentul de bucurie pe care ţi-l dă reîntâlnirea cu un vechi prieten. Din punctul de vedere al „imitării” lui Chandler, Benjamin Black îi e superior lui Robert B. Parker. Acesta din urmă nu s-a putut sustrage tentaţiei de a „actualiza” – fie şi la nivel psihologic – personajul, făcând cu ochiul spre cititorul contemporan, riscând astfel să-şi expedieze demersul în zona parodicului. Benjamin Black adoptă un comportament diametral opus: plonjează cu întreaga energie şi forţă creatoare în lumea lui Chandler, în Los Angeles-ul anilor ’50, refuzând tentaţiile aducerii la zi. Într-un interviu acordat PBS, Banville/Black mărturiseşte c-a fost şi el ispitit să „modernizeze” lumea lui Chandler, transformându-l pe Marlowe într-un „contemporan al nostru”. Recitind toate cărţile autorului american, a ajuns însă la concluzia că detectivul a rămas la fel de fascinant cum şi-l amintea: „E puţin de modă veche, dar ce e rău în asta? E un personaj minunat, aşa că nu mi-a rămas decât să mă «strecor» în vocea lui Raymond Chandler. A fost mai uşor decât mi-am închipuit.”
E, de asemenea, de reţinut o altă observaţie a lui Banville/Black: şi anume, faptul că Los Angeles-ul lui Chandler e un „oraş inventat”, în sensul în care Vladimir Nabokov a declarat, atunci când a decis să trăiască în Statele Unite: „Mi-am petrecut prima parte a carierei literare inventând Europa, acum trebuie să inventez un alt continent, America.” Marlowe trebuia să fie, deci, uşor diferit faţă de cel „brutal” al lui Chandler, imaginat după canoanele genului poliţist al anilor ’30. Marlowe al lui Benjamin Black, e, cel puţin în intenţie, „o fiinţă esenţialmente melancolică, principala trăsătură a lui fiind singurătatea: nu are familie, nu are prieteni, stă în chirie, e sărac şi toate femeile de care se îndrăgosteşte îl trădează. E un singuratic, dar îşi înfruntă cu mult curaj singurătatea.”