Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Mario Vargas Llosa - Paradisul de după colţ de Mariana Sipoş


Unde ar fi de găsit Paradisul? Într-o societate egalitară care trebuie… edificată sau într-un efort de întoarcere la valorile lumii primitive?

Două vieţi: Flora Tristan, care se dă de ceasul morţii în lupta ei pentru drepturile femeii şi muncitorilor, şi Paul Gauguin, cel care îşi descoperă pasiunea pentru pictură şi lasă baltă existenţa burgheză ca să trăiască în Tahiti, unde caută o lume încă necontaminată de convenţiile occidentale. Două concepţii despre sex: cea a Florei, care vede în el doar un instrument de dominare masculină şi alunecă ocazional într-o experienţă lesbiană, ca şi cea a lui Gauguin, care îl simte ca pe o forţă vitală esenţială, o dată chiar la nivel homosexual, de vreme ce ajută la expansiunea creativităţii sale.

Ce au în comun aceste două vieţi opuse, dincolo de relaţia de familie - Flora fiind bunica pe linie maternă a lui Gauguin? În ultimul său roman, Paradisul de după colţ, Mario Vargas Llosa ilustrează prin două cronici paralele, lumea utopiilor din secolul XIX relatînd amănunţit aspiraţia paradisiacă a celor doi eroi şi decăderea lor, inevitabilă cînd o idee ajunge să fie aplicată mecanic. Prezentăm în aceste pagini fragmente din cel mai nou roman al lui Mario Vargas Llosa (apărut în 2003). Lansarea versiunii româneşti, publicată în colecţia "Raftul întîi" a Editurii Humanitas, va avea loc la Tîrgul de Carte Bookarest, duminică 30 mai, ora 17.XI. Arequipa


Marsilia, iulie 1844

"Există oraşe pe care le deteşti înainte de a le cunoaşte", se gîndi Flora, îndată ce coborî din coupé-ul care o adusese de la Avignon avînd drept tovarăşi de călătorie un preot şi un negustor. Privea cu dezgust casele din Marsilia. De ce urai acest oraş pe care nici nu-l văzuseşi încă, Florita? ş...ţ

Şi de parcă Marsilia ar fi vrut să-i dea dreptate pentru a-şi justifica antipatia, totul începu să-i meargă anapoda de cînd puse piciorul pe pămînt marsiliez. Hotelul Montmorency se dovedi a fi groaznic, cu purici care îi aduseră aminte de sosirea în Peru, în septembrie 1833, în portul Islay, unde, în prima noapte, în casa lui don Justo, dirigintele Poştei, crezuse că va muri din cauza înţepăturilor acestor creaturi care se năpustiră asupra ei fără milă. În ziua următoare se refugie la un hotel din centrul Marsiliei, condus de o familie de spanioli; îi dădură o cameră simplă, spaţioasă, şi nu avură nici o obiecţie să primească acolo grupuri de muncitori. Poetul-zidar Charles Poncy, autor al imnului Uniunii Muncitoare pe care Flora conta pentru a o ajuta în programul întîlnirilor cu muncitorii marsiliezi, plecase în Alger, lăsîndu-i o notiţă: era epuizat, nervii şi trupul lui aveau nevoie de odihnă. La ce te puteai aştepta de la poeţi, fie ei şi muncitori? Erau alţi monştri de egoism, orbi şi surzi la soarta celor de lîngă ei, fascinaţi, asemenea lui Narcis, de suferinţele pe care şi le inventau ca să aibă ce cînta în versurile lor. Poate ar trebui să iei în consideraţie, Andaluzo, necesitatea ca în viitoarea Uniune Muncitoare să fie interzişi nu numai banii, dar şi poeţii, aşa cum ceruse Platon în Republica lui.

Culmea era că din primele zile în Marsilia suferinţele fizice reapărură. Mai ales colita. Îndată ce băga ceva în gură, stomacul i se umfla şi crampele o făceau să se încovoaie de durere. Hotărîtă să nu se lase învinsă, îşi continuă vizitele şi reuniunile, alegînd să nu mai pună în gură decît supe insipide sau piureuri pentru bebeluşi pe care stomacul ei bolnav le accepta.

În cea de-a doua zi petrecută în Marsilia, după o întîlnire cu un grup de cizmari, brutari şi croitori, organizată de frizerii fourierişti cărora, la recomandarea lui Victor Considérant, le scrisese din Paris, avu un incident în port, unde asistase la o întîmplare care-i urcase sîngele în cap. Stătea la debarcader şi se uita la operaţiile de descărcare ale unui vapor care coborîse ancora de curînd. Acolo putu să vadă cu ochii ei cum funcţiona sistemul de "sclavi albi" despre care tocmai aflase în reuniunea cu frizerii. "Docherii nu vor voi să vă vadă, doamnă - îi spuseseră - Ei sînt cei care abuzează cel mai mult de săraci." Docherii aveau un permis care le dădea doar lor dreptul să muncească în calele vapoarelor, încărcînd sau descărcînd marfa, şi să ajute la transportul bagajelor pasagerilor. Mulţi preferau să-şi subînchirieze permisul genovezilor, turcilor sau grecilor îngrămădiţi în faţa debarcaderului, care strigau şi făceau semne implorînd să fie chemaţi să muncească. Docherii primeau pentru descărcare un salariu bun, un franc şi jumătate, iar din el îi dădeau cincizeci de centime celui care muncea în realitate, după care, fără a mişca un deget, îşi băgau în buzunar un franc din plata primită. Ceea ce o scoase pe Flora din minţi a fost atunci cînd unul dintre docheri îi cedă o valiză enormă - aproape un cufăr - unei genoveze înalte şi puternice, dar cu o sarcină avansată. Înconvoiată, cu greutatea pe umăr, femeia înainta icnind, cu transpiraţia şiroindu-i pe faţa congestionată de efort, spre diligenţa care aştepta pasagerii. Docherul îi întinse douăzeci şi cinci de centime. Şi cînd femeia, într-o franceză stîlcită, îi ceru restul de douăzeci şi cinci de centime, începu s-o ameninţe şi s-o înjure.

Flora îi tăie calea docherului cînd acesta se întorcea la vapor în mijlocul unui grup de colegi.

- Ştii ce eşti, nenorocitule? îi spuse furioasă la culme. Un trădător şi un laş. Nu ţi-e ruşine să te porţi cu biata femeie la fel cum se poartă exploatatorii cu tine şi cu tovarăşii tăi?

Omul o privea uimit, întrebîndu-se desigur dacă nu avea în faţă o nebună. În cele din urmă, între rîsetele şi bancurile celorlalţi, o întrebă cu un aer ofensat:

- Cine sînteţi dumneavoastră? Cine v-a permis să vă luaţi de mine?

- Mă numesc Flora Tristán, îi spuse furioasă. }ine bine minte numele meu. Flora Tristán. Misiunea mea e să lupt împotriva nedreptăţilor comise împotriva săracilor. Nici măcar burghezii nu sînt aşa de demni de dispreţ ca muncitorii care exploatează alţi muncitori.


Ochii omului - un zdrahon cu sprîncenele împreunate, burtos, cu picioarele strîmbe - se aprinseră de indignare:

- Fă-te curvă, o să-ţi meargă mai bine, exclamă îndepărtîndu-se şi făcînd un gest de batjocură spre cei care urmăriseră scena de pe chei.

Flora se întoarse la pensiune cuprinsă de frisoane şi febră. Sorbi cîteva linguri de supă şi se băgă în pat. Îi era frig, deşi era în toiul verii şi se învelise bine. Ore în şir nu putu să închidă ochii. Ah, Florita, trupul ăsta afurisit al tău nu era la înălţimea voinţei, a preocupărilor, a îndatoririlor şi proiectelor tale. Erai oare atît de bătrînă? La patruzeci şi unu de ani o fiinţă umană e plină de viaţă. Cît de mult ţi se deteriorase organismul, Andaluzo. În urmă cu doar unsprezece ani ai rezistat atît de bine acelei călătorii teribile din Franţa pînă la Valparaíso şi apoi porţiunea de la Valparaíso la Islay, unde ai făcut faţă asaltului puricilor care te-au pişcat toată noaptea. Ce primire îţi făcuse Peru!

Islay: o singură străduţă cu căsuţe ca nişte cabane din bambus, o plajă cu nisipul negru şi un port fără chei unde pasagerii erau coborîţi, la fel ca bagajele şi animalele, atîrnaţi de nişte scripete, de la puntea vasului pînă jos, unde aşteptau nişte bărci de lemn. Sosirea nepoţelei franceze a puternicului don Pío Tristán la Islay provocă un adevărat freamăt în micul port de o mie de suflete. Aşa se explică faptul că ai fost îndrumată spre cea mai bună casă din localitate, cea a lui don Justo de Medina, dirigintele Poştei. Cea mai bună, dar nu scutită din acest motiv şi de puricii care domneau peste Islay. A doua noapte, văzîndu-te adormind pe picioare şi scărpinîndu-te întruna, soţia lui don Justo îţi oferi reţeta ei ca să poţi dormi. Cinci scaune în linie dreaptă, ultimul dintre ele lipit de pat. Te dezbraci pe primul de rochia cu puricii ei şi sclava va avea grijă să o ia de acolo. Pe al doilea scaun începi să îţi pui desuurile şi îţi freci bine părţile descoperite cu un amestec de apă călduţă şi colonie pentru ca puricii lipiţi de piele să se desprindă. Şi continui aşa, lăsîndu-ţi pe fiecare scaun alt obiect de lenjerie intimă, cu aceeaşi frecare a părţilor rămase libere, pînă la al cincilea scaun unde te aşteaptă o cămaşă de noapte stropită cu apă de colonie, care, pînă se evaporă, va ţine insectele departe şi vei putea adormi. Peste două-trei ore, prinzînd curaj, puricii vor ataca din nou, dar tu vei dormi deja şi cu puţin noroc şi cu puţină obişnuinţă, nu îi vei mai simţi.

A fost prima lecţie pe care ţi-a dat-o ţara tatălui tău şi a unchiului don Pío, Florita, ţara unei întinse familii paterne pe care veniseşi s-o explorezi, cu iluzia de a recupera ceva din moştenirea lui don Mariano. Vei petrece acolo un an şi vei descoperi opulenţa şi ce înseamnă să trăieşti într-o lume aproape ireală, în sînul unei familii pline de ifose, fără griji materiale.

Ce puternică şi sănătoasă erai atunci, la cei treizeci de ani ai tăi, Andaluzo. Altfel nu ai fi putut rezista patruzeci de ore călare, urcînd pe cărările din Anzi şi traversînd deşertul, de la Islay la Arequipa. ş...ţ



XIV. Lupta cu îngerul


Papeete, septembrie 1901


Cînd Paul convocă, la Primăria din Papeete, pentru 23 septembrie 1900, un miting al Partidului Catolic împotriva "invaziei chinezilor", multe persoane, printre care prietenii şi vecinii lui din Punaauia, fostul militar Pierre Levrgos şi chiar propria lui femeie, Pau'ura, traseră concluzia că pictorul excentric şi scandalagiu, înnebunise. Băcanul din Punaauia, chinezul Teng, refuzase de mult timp să-i mai vîndă ceva şi încetă acum să-l mai salute. Pe de altă parte, chiar Paul, în perioadele de luciditate şi raţiune, recunoştea că boala şi medicamentele i-au atins mintea şi că nu mai era capabil, de multe ori, să-şi controleze faptele, că acţiona din instinct sau asemenea copiilor mici şi bătrînilor ramoliţi. În mod sigur, nu mai erai ca înainte, Koke. De luni de zile, poate de ani, de cînd pictaseşi "de unde venim? cine sîntem? încotro mergem?" nu mai terminaseşi nici un măcar un tablou. Cînd nu erai răpus de boală, alcool sau droguri, îţi pierdeai timpul cu această revistuţă lunară de umor şi pamflete, Les Guępes (Viespile), organ al coloniştilor din Partidul Catolic al lui François Cardella, în care îi atacai cu ferocitate pe guvernatorul Gustave Gallet, pe coloniştii protestanţi, conduşi de vechiul tău prieten, Auguste Goupil, şi pe negustorii chinezi împotriva cărora te înverşunai cel mai tare, acuzîndu-i că erau avanpostul unei "invazii barbare, mai rea decît a lui Atila" pentru a înlocui stăpînirea franceză din Polinezia cu "ciuma galbenă".

Ce nebunie mai era şi asta? Nici Pierre Levergos, nici alţi prieteni nu-l înţelegeau. Cum a ajuns Paul să servească într-un mod atît de strident, pentru a nu spune abject, interesele farmacistului şi proprietarului plantaţiilor de trestie de zahăr de la Artimaono, monsieur Cardella, şi ale altor colonişti din Partidul Catolic al cărui unic motiv pentru a-l urî pe guvernatorul Gallet era că acesta voia să le limiteze puterile şi abuzurile şi să-i oblige să respecte legile, să nu se mai poarte ca nişte seniori feudali? Era absurd şi de neînţeles pentru că, pînă acum cîteva luni, de-a lungul tuturor anilor petrecuţi în Tahiti, Paul fusese un ciumat pentru aceşti colonişti pe care-i servea acum şi care îl dispreţuiseră pentru boema şi pentru opiniile lui anarhice. Şi, mai ales, pentru că avea relaţii strînse cu aceşti indigeni care-i populau tablourile! Cum puteai să înţelegi că, în Les Guępes, aceşti maori ale căror obiceiuri şi credinţe antice le lăuda atîta înainte, lamentîndu-se că fuseseră înlocuite de cele occidentale, erau acum acuzaţi de fostul lor apărător că erau hoţi şi aveau mii de alte păcate? În fiecare număr, Les Guępes le reproşa judecătorilor toleranţa faţă de aborigenii care jefuiau familiile coloniştilor şi faptul că treceau cu vederea sau le dădeau pedepse uşoare care erau o bătaie de joc la adresa justiţiei. Pau'ura asculta zilnic plîngerile locuitorilor din Punaauia: "E adevărat că acum Koke ne urăşte?" "Ce i-am făcut?" şi nu ştia ce să le răspundă.

Această schimbare se datora banilor. Coloniştii catolici te cumpăraseră, Koke. Înainte trăiai mereu în sărăcie şi necazuri, ducîndu-te de fiecare dată la Poşta din Papeete cu spaima de a nu fi primit nimic de la prietenii tăi din Paris şi împrumutîndu-te la cine puteai pentru ca tu, Pau'ura şi Émile să nu muriţi de foame. Acum, graţie banilor pe care ţi-i plătea Partidul Catolic pentru a umple cele patru pagini din Les Guępes cu caricaturi şi invective, nu mai aveai griji financiare. Căsuţa ta din Punaauia era din nou plină cu alimente şi băutură şi organizai din nou, cînd starea sănătăţii ţi-o permitea, acele mese de duminică seara încheiate cu orgii care pînă şi pe Pierre Levergos, fostul militar care credea că văzuse totul în viaţă, îl făceau să roşească. Da, nevoile materiale şi dezintegrarea progresivă a creierului din cauza bolii blestemate şi a blestematelor de medicamente erau explicaţia pentru această schimbare incredibilă de mai bine de un an încoace. Era aşa, Koke? Sau era alt fel de a te sinucide, mai lent, dar mai sigur decît tentativa ta anterioară?

Mitingul din 23 septembrie 1900 a fost şi mai rău decît se temea Pierre Levergos. Se duse fără chef, pentru a nu-l dezamăgi pe Paul, pentru care avea în continuare simpatie, poate milă, ştiind că trecea printr-o perioadă grea. Pierre, care se mîndrea că era mai francez decît oricine (o demonstrase cît timp purtase uniforma şi mînuise armele pentru Franţa) nu sprijinea războiul declarat de corsicanul Cardella şi alţi colonişti bogaţi împotriva negustorilor chinezi din Tahiti, în numele patriotismului şi al purităţii de rasă. Cine putea să înghită o asemenea minciună? Pierre Levergos ştia, ca toată lumea în Tahiti-nui, că ura împotriva chinezilor era din cauză că aceştia spărseseră monopolul importului produselor de consum. Prăvăliile lor vindeau mult mai ieftin decît magazinele lui Cardella şi ale celorlalţi colonişti. Paul era singurul care părea să fie convins, literalmente, că aceşti chinezi, înrădăcinaţi în Tahiti de două generaţii, constituiau o ameninţare pentru Franţa, că imperialismul galben voia să-i smulgă posesiunile din Pacific. Şi că visul oricărui galben era să violeze o femeie albă!

Pierre Levergos îl auzi pe Paul spunînd toate aceste enormităţi şi altele mult mai mari la mitingul de la Primăria din Papeete la care participaseră cam cincizeci de colonişi catolici. Cîţiva dintre ei, aliniaţi în poziţie de drepţi în spatele lui François Cardella în lupta împotriva guvernatorului Gallet, nu se simţiră prea confortabil ascultînd anumite pasaje ale discursului rasist şi şovinist al lui Paul, ca de exemplu, cînd, gesticulînd pe un ton dramatic, afirma despre chinezii din insule: "Sînt o pată galbenă pe steagul francez de care îmi este ruşine".

După ce participanţii defilară prin faţa tribunei ca să-l felicite pe orator, Paul şi Pierre Levergos se duseră să bea ceva la unul din băruleţele din port, înainte de a se întoarce la Punaauia. Koke era foarte palid şi părea extenuat. Fură nevoiţi să meargă încet, Paul sprijinindu-se de bastonul al cărui mîner nu mai reprezenta un falus în erecţie, ci o tahitiană dezbrăcată. Şchiopăta mai mult decît de obicei cu senzaţia că se va prăbuşi în clipa următoare, epuizat. Cînd ajunseră la barul Insulelor, se lăsă să cadă pe scaun la o masă de pe terasa acoperită cu o prelată şi ceru un absint.

Pierre Levergos se temea ca Paul să nu-l întrebe cum i s-a părut discursul, dar avu noroc, căci, nici cît stătuseră în port, nici mai tîrziu, în timpul călătoriei de întoarcere la Punaauia şi nici seara, în timp ce mîncau sub cerul liber, privind-o pe Pau'ura cum se juca cu micul ęmile, Paul nu s-a referit nici măcar o singură dată la tema lui obsedantă din ultimul timp: politica. Absolut deloc. Vorbi fără încetare de religie. Era clar, nu vei înceta niciodată să-i uimeşti pe oameni, Koke. Acum, spre surprinderea lui Pierre, spunea că va rămîne după moarte în memoria oamenilor ca pictor şi ca reformator religios.

- Pentru că asta sînt, spuse, sigur pe el. Cînd se va publica eseul pe care tocmai l-am terminat, o să înţelegi, Pierre. În Spiritul modern şi catolicismul, îi distrug pe catolici, în numele creştinismului adevărat.

De uimire, Pierre Levergos clipea des fără încetare. La naiba! Era ăsta acelaşi Paul care în Les Guępes cerea să fie daţi afară din şcoli învăţătorii protestanţi şi să fie înlocuiţi cu misionarii catolici? Acum, poftim, scrisese un eseu în care lua peste picior tocmai catolicismul. Hotărît lucru: i se uscase creierul şi mîna lui dreaptă nu mai ştia ce face stînga. Şi o ţinea una şi bună cu vechea lui teorie: mai devreme sau mai tîrziu, omenirea va înţelege că le sauvage péruvien (sălbaticul peruan) era un artist mistic şi că tabloul cel mai religios din timpurile moderne era Viziunea de după predică pe care el îl pictase acolo, în Pont-Aven, o mică localitate de la capătul pămîntului breton, la sfîrşitul verii lui 1888. Tabloul acela a reînviat în arta modernă neliniştea spirituală şi religioasă, care nu se mai regăsise după splendoarea ei din Evul Mediu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara