Răsfoind albumul de artă „Iaşul – Evocare sentimentală, semnat de Dan Hatmanu, am dat peste următorul pasaj ieşit de sub piezişa pană a lui Marin Sorescu: „Îmi place nestarea picturii lui Dan Hatmanu, aşezată cumva în pantă, în aşa fel încât să nu-ţi poţi scălda de două ori privirea în acelaşi tablou, vreau să zic, în acelaşi fel de a picta. Viziunile sale curg în serii compacte, şi artistul, un sentimental care se desprinde de trecut râzând, le face cu mâna, eliberându- se astfel prin gest şi creându-şi disponibilităţi pentru noi aventuri ale penelului...”.

Ceea ce ne răneşte ochiul sau mai degrabă zgîrie urechea în acest vertij sorescian este cuvântul „nestarea”. De sorginte stănesciană, cuvântul nu defineşte foarte clar intenţia autorului. Probabil că în acest context „nestarea” e sinonimă cu neliniştea. Sau cu căutarea, cu curgerea heralaclitieană, ce apare în context. Dincolo însă de acest neajuns, linia picturii lui Dan Hatmanu e intuită milimetric... Ceea ce uimeşte în această e francheţea, lejeritatea şi exactitatea cu care Marin Sorescu se pronunţă asupra picturii cunoscutului artist ieşean. E o privire care vine atît din interiorul obiectului artistic pe care îl defineşte, cît şi din afara lui. Această dublă perspectivă (abordare) nu poate avea corespondent decât un spirit care s-a izbit la rându-i de anumite limite ale artei, meditând îndelung pe „marginea” lor.

Ca şi alţi poeţi ai generaţiei sale (Nichita Stănescu, Gabriela Melinescu ş.a.), Marin Sorescu a fost preocupat nu numai de literatură, ci şi de artele plastice. Nichita Stănescu a cochetat şi el cu pictura. Mai bine zis cu desenul. Multe din crochiurile sale executate spontan, cu dexteritate, la câte o agapă pot fi asemănate cu nişte haiku-uri. Sau cu desenele unor mari pictori făcute pe şerveţele sau pe faţa de masă, care fie că erau dăruite prietenilor sau erau folosite pentru a achita nota de plată pentru consumaţia făcută. Spirit generos, Nichita Stănescu îşi dăruia desenele, uneori şi poeziile notate scurt pe şerveţele, prietenilor săi de pahar. Pentru el desenul era un simplu exerciţiu, un preambul pentru declanşarea inspiraţiei poetice. Putea fi, desigur, şi partea finală, când urmau ovaţiile. Mulţi dintre poeţii desenaţi de el s-au folosit de schiţele dăruite, punându-le la loc de cinste, ca pe un trofeu de preţ, în panoplia propriei biografii, cum s-a întâmplat, de pildă, chiar cu poetul Mihai Ursachi. Dacă la Nichita Stănescu cochetăria cu desenul n-a trecut de marginile amatorismului, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Marin Sorescu. Fire mai aşezată, mai pragmatică, autorul Fântânilor în mare, perseverând, şi-a dezvoltat pasiunea până la adevărata artă, nu e de mirare, deci, că liceul de artă din Craiova îi poartă astăzi numele, iar o parte din tablourile sale, circa 60, au ajuns în custodia Muzeului de Artă din Craiova, constituind punctul de plecare al multor expoziţii. „Atunci când pictez mă simt foarte bine.

Pictura înseamnă o descătuşare, în timp ce poezia, proza sau critica înseamnă totuşi o veselie şi, ca veselie, presupun o anumită obligaţie. Deci pictura o fac de bunăvoie. Dar aş spune că pe toate le fac de bunăvoie. Nimeni nu ne obligă să fim nici scriitori, nici poeţi, nici dramaturgi, nici pictori. Trebuie să existe pornirea să lucrezi în sfera inefabilului...”. Pornirea spre descătuşare şi inefabil exista la poetul Marin Sorescu, după cum exista o altă latură legată de experiment şi de ludic. Poetul simţea nevoia să experimenteze mereu. Să sucească gâtul logicii şi al realităţii. Al clişeelor, al gustului comun. „Fundamental, scria G. Călinescu întrun articol de întâmpinare, Marin Sorescu are o capacitate extraordinară de-a surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune…Este entuziast şi beat de univers, copilăros, sensibil şi plin de gânduri până la marginea spaimei de ineditul existenţei, romantic în accepţia largă a cuvântului. Marin Sorescu (…) uzează de un procedeu simplu, care însă nu este îngăduit decât talentului spontan. El găseşte un punct de vedere, care n-a trecut altuia prin minte, aşează oul ca şi Columb, spărgând coaja în partea sferoidală si apoi găsindu-şi stabilitatea vorbeşte în chipul cel mai simplu. Perspectiva insolită devine un regim normal.” Cu alte cuvinte, prin metoda reducerii la absurd, poetul răstoarnă sensurile realităţii, determinând neverosimilul să se transforme în verosimil, iar ilogicul să ia locul logicului. Procedând astfel,conştient sau nu, poetul urmează unul din preceptele postulate de Einstein, care sună astfel: „Dacă faptele nu se potrivesc cu teoria, schimbă faptele.” Pentru a-şi atinge scopul, Marin Sorescu alege drumul cel mai scurt de la logică la poezie, de la contingent la transcendent, ca în poezia Imn: „Copacii au în loc de rădăcini sfinţi/ care s-au ridicat de la masă/ şi-au îngenuncheat sub pământ/ pentru rugăciune.//Numai aureolele/ le-au rămas afară.” Sau ca în poezia Rame: „Pereţii casei îmi sunt plini de rame/ în care prietenii mei/ nu văd nimic./ Cred că le-am pus acolo/ pentru exasperarea lor.// Mai e un loc liber/ deasupra patului/ şi m-am trezit cu senzaţia stranie/ că se uită cineva la mine.” Se produce un declic şi inefabilul îşi face simţită prezenţa în realitate: „Într-adevăr, în locul acela/ joacă o lumină/ de formă sferică./…/Nu este în jur nici un bec/ nici un ochi deschis./ nici o mină de fosfor.// Şi cu toate acestea/ deasupra patului/ cineva respiră, respiră.// Cine ştie ce stea/ arde undeva departe/ şi-n sistemul de reflectare ciudat/ al lucrurilor/ sufletul ei bate acum în peretele meu.// Mâine va trebui să pun/ şi-n locul acesta/ o ramă.” Cum astfel de reflexii umplu pereţii casei poetului, nu e de mirare că golurile lor sunt împrejmuite cu rame scumpe, aurite. Inefabilul şi chiar demonicul logic îşi găsesc astfel loc în conştientul, câteodată, şi în subconştientul din galeria imaginară a poetului. Pentru a o completa, Marin Sorescu recurge la metode din cele mai bizare: „Toate muzeele se tem de mine,/ fiindcă de câte ori stau o zi-ntreagă/ în faţa unui tablou,/ a doua zi se anunţă/ dispariţia tabloului.// În fiecare noapte sunt prins furând/ Întro altă parte a lumii,/ Dar mie nici nu-mi pasă/ De gloanţele ce-mi şuieră pe la ureche,/ Şi de câinii lup care-mi cunosc acum/ Mirosul urmelor…” Tema furtului e dezvoltată larg, aproape de halucinaţie. Dacă nu ar interveni autocontrolul, logica, fie ea întoarsă şi pe dos, am intra într-o zonă ce ţine de onirism. Marin Sorescu e însă un autor căruia îi place ludicul împins spre absurd, dar nu şi spre trăiri abracadabrante, ce ţin de delir, de paranoia daliniană…. Pictura pentru el însemna o descătuşare a energiilor şi o încărcare a bateriilor cu imagini afective dintr-un alt bestiar decât cel strict literar. Citindu-i cu atenţie poeziile, detectăm anumite haşururi şi linii ce ne duc cu gândul la desen şi grafică. De fapt, aproape fiecare din producţiile sale lirice au la bază un desen, o schiţă.

Scriind despre pictura lui Dan Hatmanu, Marin Sorescu nu face altceva decât să-şi expună propriile sale idei legate de creaţia artistică. Întâmplător sau nu poezia lui consună cu pictura artistului plastic ieşean. „În pictura lui Dan Hatmanu – spune el - predomină asimetria, vederea din unghiul ascuţit şi starea într-o rână – Iaşul e a aşezat pe şapte coline care în secret se schimbă între ele – ceea ce creează impresia de mişcare şi forfotă – permite fluidului magnetic să circule în toate direcţiile, permite curentului de frumuseţe să se foiască” etc., etc., cu alte cuvinte, permite peisajului să respire liber între rame.

Ca şi Marin Sorescu, Dan Hatmanu este un virtuoz care se fereşte de virtuozitate. Inteligenţa sa emoţională îl face să caute mereu o zonă în care privirea autorului se întâlneşte cu cea a citirului. Zona aceasta de interferenţă e copilăria. Dan Hatmanu se întoarce de fiecare dată la ea, când simte că a ars sau a epuizat o anume etapă artistică, un anume parcurs existenţial, încercând să reînvie copilul din el. În momentele de nelinişte sau de epuizare, el apelează la un subterfugiu, percepând lumea prin intermediul ochilor copilului care a fost. Îi ei găseşte întotdeauna suficientă puritate pentru a lua totul de la început. Acelaşi lucru pare să-l facă şi Marin Sorescu. Poezia lui, atunci când nu e mimată, are o notă de naivitate şi de prospeţime specifice desenelor executate de copii în momentele lor de graţie. E şi acesta un mod de a te regăsi mereu nou în artă. Jocul e căutat, şi mereu reinventat, cum se întâmplă, de pildă, în Am zărit lumina: „Am zărit şi eu lumina pe pământ,/ şi m-am născut şi eu/ să văd ce mai faceţi...” Totul e extrem de simplu, natural. Atât de natural, încât în ochi se vede sufletul...

Marin Sorescu priveşte lumea câş, un pic pe sub sprânceană, un pic pe sub umăr, clipind adesea complice dacă nu din ochi, atunci măcar din mustăţi sau din sprâncene. Lumea sa e voit stângace. Întoarsă pe dos sau lăsată în coadă de peşte. Acelaşi lucru am putea spune şi despre pictura lui Hatmanu. Orice tablou, pe lângă linia sa clasică, are un schepsis, o cheie sau mai degrabă o gaură dinadins întredeschisă, dacă nu în interiorul tabloului, atunci măcar în afara lui, în aer sau undeva în vid, prin care privitorul poate întrezări şi altceva.

Marin Sorescu este preocupat să definească nedefinitul, impalpabilul, să vadă nevăzutul. Dan Hatmanu are şi el astfel de obsesii. Pictura sa e o fugă cromatică din do major în do minor, un scherzo executat cu măiestrie şi plecăciune către public, de pe linia unui portativ pe care artistul evoluează asemenea dansatorului pe sârmă, înarmat cu făclii aprinse, cu pahare, cuţite, farfurii şi alte obiecte. Înaintând pe sârmă artistul face dinadins câte un pas greşit, astfel că obiectele îi lunecă din braţe. El nu se pierde însă cu firea, ci urmărind traiectoria lor adaugă tabloului o altă mişcare, un amănunt în aparenţă nesemnificativ, menit să ne trezească simţurile din amorţeală.

Portretele şi autoportretele lui Dan Hatmanu sunt pătrunse de o ironie fină. Ele îşi găsesc ecoul într-un ceremonial, într-o regie scenică la care privitorul devine un alter-ego al artistului, regăsindu- se în atitudinea şi gesturile sale cotidiane, dar şi din dialogul cu înaintaşii. Lecţia simplităţii Dan Hatmanu a deprins- o urmărind levitaţiile lui Chagall, dar şi mustaţa răsucită spre cer a lui Dali. El nu a uitat, desigur, nici de autoportretele şi de portretele lui Baba, a desprins din ele vioara lui Enescu, făcând-o să vibreze mult mai modern, în consonanţă cu epoca pe care a străbătut-o.

Modernismul lui Marin Sorescu îşi are punctul de plecare în surrealism şi în revoluţia limbajului artistic manifestat în arta plastică şi în literatura anilor ’50. Sorescu nu e străin nici de pictura lui Dali, nici Margritte, nici de Chagall (chiar şi în La lilieci putem descifra anumite acorduri chagalliene), nici de căutările unui René Char.

Regăsim în pictura lui Dan Hatmanu şi în versurile lui Marin Sorescu teme şi atitudini comune, ca, de pildă, în poezia Vânat: „Mi-am adus în atelier stejarul falnic/ şi l-am spânzurat de un cui/ cu coroana în jos./ Cerul l-am legat cu un nor în dreptul ferestrei./ Sub el orizontul – am aşezat câmpia.// Locurile libere rămase pe pereţi/ le-am umplut cu sentimente/ împuşcate de mine în decursul anilor.// Problema care se pune acuma/ e ca pe toate aceste mortăciuni/ să le fac să zâmbească...” Decorul acesta cinegetic îi serveşte adesea lui, artistului ieşean ca fundal în „travestiurile” sale. Există un tablou al lui Dan Hatmanu, în care doi copii, un băiat şi o fetiţă, se ascund după copaci. Cadrul e unul hibernal. Iar sentimentul pe care-l trezeşte în cititor este o nedefinită tandreţe. Pictura lui Dan Hatmanu îşi găseşte corespondent în în aceste versuri ale lui Marin Sorescu: „Am legat copacii la ochi/ cu o basma verde/ şi le-am pus să mă găsească.// Şi copacii m-au găsit imediat/ cu un hohot de frunze…// Nu te mai ascunde/ mi-auzis toate lucrurile/ şi toate sentimentele/ pe care am încercat/ să le leg la ochi…”

Jocul de-a v-aţi ascunselea din tabloul lui Dan Hatmanu, îmbrăcat în veşminte clasice, e întors pe dos în poezia lui Marin Sorescu. În viziunea soresciană copacii sunt mobili, iar oamenii statici, dar la fel de nesiguri pe sentimentele pe care le încearcă. Ascunzându-se unii de alţii, ei se ascund, de fapt, de ei înşişi, de eul lor profund. Mesajul transmis de poezie şi de tablou e unul neliniştitor şi nesigur faţă de ceea ce înseamnă statornicia sentimentelor umane, aflate mereu într-o continuă schimbare....