Răsfoind albumul de artă „Iaşul –
Evocare sentimentală, semnat de
Dan Hatmanu, am dat peste
următorul pasaj ieşit de sub piezişa
pană a lui Marin Sorescu: „Îmi place
nestarea picturii lui Dan Hatmanu, aşezată
cumva în pantă, în aşa fel încât să nu-ţi
poţi scălda de două ori privirea în acelaşi
tablou, vreau să zic, în acelaşi fel de a
picta. Viziunile sale curg în serii compacte,
şi artistul, un sentimental care se desprinde
de trecut râzând, le face cu mâna, eliberându-
se astfel prin gest şi creându-şi
disponibilităţi pentru noi aventuri ale
penelului...”.
Ceea ce ne răneşte ochiul
sau mai degrabă zgîrie urechea în
acest vertij sorescian este cuvântul
„nestarea”. De sorginte stănesciană,
cuvântul nu defineşte foarte clar intenţia
autorului. Probabil că în acest context
„nestarea” e sinonimă cu neliniştea. Sau
cu căutarea, cu curgerea heralaclitieană,
ce apare în context. Dincolo însă de acest
neajuns, linia picturii lui Dan Hatmanu
e intuită milimetric...
Ceea ce uimeşte în această e francheţea,
lejeritatea şi exactitatea cu care Marin
Sorescu se pronunţă asupra picturii
cunoscutului artist ieşean. E o privire
care vine atît din interiorul obiectului
artistic pe care îl defineşte, cît şi din afara
lui. Această dublă perspectivă (abordare)
nu poate avea corespondent decât un
spirit care s-a izbit la rându-i de anumite
limite ale artei, meditând îndelung pe
„marginea” lor.
Ca şi alţi poeţi ai generaţiei sale (Nichita
Stănescu, Gabriela Melinescu ş.a.), Marin
Sorescu a fost preocupat nu numai de
literatură, ci şi de artele plastice.
Nichita Stănescu a cochetat şi el cu pictura.
Mai bine zis cu desenul. Multe din crochiurile
sale executate spontan, cu dexteritate,
la câte o agapă pot fi asemănate cu nişte
haiku-uri. Sau cu desenele unor mari
pictori făcute pe şerveţele sau pe faţa
de masă, care fie că erau dăruite prietenilor
sau erau folosite pentru a achita nota
de plată pentru consumaţia făcută. Spirit
generos, Nichita Stănescu îşi dăruia
desenele, uneori şi poeziile notate
scurt pe şerveţele, prietenilor săi de pahar.
Pentru el desenul era un simplu exerciţiu,
un preambul pentru declanşarea inspiraţiei
poetice. Putea fi, desigur, şi partea finală,
când urmau ovaţiile. Mulţi dintre poeţii
desenaţi de el s-au folosit de schiţele
dăruite, punându-le la loc de cinste, ca
pe un trofeu de preţ, în panoplia propriei
biografii, cum s-a întâmplat, de pildă,
chiar cu poetul Mihai Ursachi. Dacă la
Nichita Stănescu cochetăria cu desenul
n-a trecut de marginile amatorismului,
nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Marin
Sorescu. Fire mai aşezată, mai pragmatică,
autorul Fântânilor în mare, perseverând,
şi-a dezvoltat pasiunea până la adevărata
artă, nu e de mirare, deci, că liceul de
artă din Craiova îi poartă astăzi numele,
iar o parte din tablourile sale, circa 60,
au ajuns în custodia Muzeului de Artă
din Craiova, constituind punctul de plecare
al multor expoziţii. „Atunci când pictez
mă simt foarte bine.
Pictura înseamnă
o descătuşare, în timp ce poezia, proza
sau critica înseamnă totuşi o veselie şi,
ca veselie, presupun o anumită obligaţie.
Deci pictura o fac de bunăvoie. Dar aş
spune că pe toate le fac de bunăvoie.
Nimeni nu ne obligă să fim nici scriitori,
nici poeţi, nici dramaturgi, nici pictori.
Trebuie să existe pornirea să lucrezi în
sfera inefabilului...”. Pornirea spre
descătuşare şi inefabil exista la poetul
Marin Sorescu, după cum exista o altă
latură legată de experiment şi de ludic.
Poetul simţea nevoia să experimenteze
mereu. Să sucească gâtul logicii şi al
realităţii. Al clişeelor, al gustului comun.
„Fundamental, scria G. Călinescu întrun
articol de întâmpinare, Marin Sorescu
are o capacitate extraordinară de-a
surprinde fantasticul lucrurilor umile şi
latura imensă a temelor comune…Este
entuziast şi beat de univers, copilăros,
sensibil şi plin de gânduri până la marginea
spaimei de ineditul existenţei, romantic
în accepţia largă a cuvântului. Marin
Sorescu (…) uzează de un procedeu
simplu, care însă nu este îngăduit
decât talentului spontan. El găseşte un
punct de vedere, care n-a trecut altuia
prin minte, aşează oul ca şi Columb,
spărgând coaja în partea sferoidală si apoi
găsindu-şi stabilitatea vorbeşte în chipul
cel mai simplu. Perspectiva insolită devine
un regim normal.” Cu alte cuvinte, prin
metoda reducerii la absurd, poetul răstoarnă
sensurile realităţii, determinând neverosimilul
să se transforme în verosimil, iar ilogicul
să ia locul logicului. Procedând astfel,conştient
sau nu, poetul urmează unul din preceptele
postulate de Einstein, care sună astfel:
„Dacă faptele nu se potrivesc cu teoria,
schimbă faptele.” Pentru a-şi atinge scopul,
Marin Sorescu alege drumul cel mai scurt
de la logică la poezie, de la contingent
la transcendent, ca în poezia Imn: „Copacii
au în loc de rădăcini sfinţi/ care s-au ridicat
de la masă/ şi-au îngenuncheat sub pământ/
pentru rugăciune.//Numai aureolele/
le-au rămas afară.” Sau ca în poezia Rame:
„Pereţii casei îmi sunt plini de rame/ în
care prietenii mei/ nu văd nimic./ Cred
că le-am pus acolo/ pentru exasperarea
lor.// Mai e un loc liber/ deasupra patului/
şi m-am trezit cu senzaţia stranie/ că se
uită cineva la mine.” Se produce un declic
şi inefabilul îşi face simţită prezenţa în
realitate: „Într-adevăr, în locul acela/ joacă
o lumină/ de formă sferică./…/Nu este în
jur nici un bec/ nici un ochi deschis./
nici o mină de fosfor.// Şi cu toate acestea/
deasupra patului/ cineva respiră, respiră.//
Cine ştie ce stea/ arde undeva departe/
şi-n sistemul de reflectare ciudat/ al
lucrurilor/ sufletul ei bate acum în peretele
meu.// Mâine va trebui să pun/ şi-n
locul acesta/ o ramă.” Cum astfel de
reflexii umplu pereţii casei poetului, nu
e de mirare că golurile lor sunt împrejmuite
cu rame scumpe, aurite. Inefabilul şi chiar
demonicul logic îşi găsesc astfel loc în
conştientul, câteodată, şi în subconştientul
din galeria imaginară a poetului. Pentru
a o completa, Marin Sorescu recurge la
metode din cele mai bizare: „Toate muzeele
se tem de mine,/ fiindcă de câte ori
stau o zi-ntreagă/ în faţa unui tablou,/ a
doua zi se anunţă/ dispariţia tabloului.//
În fiecare noapte sunt prins furând/ Întro
altă parte a lumii,/ Dar mie nici nu-mi
pasă/ De gloanţele ce-mi şuieră pe la
ureche,/ Şi de câinii lup care-mi cunosc
acum/ Mirosul urmelor…” Tema furtului
e dezvoltată larg, aproape de halucinaţie.
Dacă nu ar interveni autocontrolul, logica,
fie ea întoarsă şi pe dos, am intra într-o
zonă ce ţine de onirism. Marin Sorescu
e însă un autor căruia îi place ludicul
împins spre absurd, dar nu şi spre trăiri
abracadabrante, ce ţin de delir, de paranoia
daliniană….
Pictura pentru el însemna o descătuşare
a energiilor şi o încărcare a bateriilor
cu imagini afective dintr-un alt bestiar
decât cel strict literar. Citindu-i cu atenţie
poeziile, detectăm anumite haşururi şi
linii ce ne duc cu gândul la desen şi grafică.
De fapt, aproape fiecare din producţiile
sale lirice au la bază un desen, o schiţă.
Scriind despre pictura lui Dan Hatmanu,
Marin Sorescu nu face altceva decât
să-şi expună propriile sale idei legate de
creaţia artistică. Întâmplător sau nu poezia
lui consună cu pictura artistului plastic
ieşean. „În pictura lui Dan Hatmanu –
spune el - predomină asimetria, vederea
din unghiul ascuţit şi starea într-o rână
– Iaşul e a aşezat pe şapte coline care
în secret se schimbă între ele – ceea ce
creează impresia de mişcare şi forfotă –
permite fluidului magnetic să circule
în toate direcţiile, permite curentului
de frumuseţe să se foiască” etc., etc.,
cu alte cuvinte, permite peisajului să
respire liber între rame.
Ca şi Marin Sorescu, Dan Hatmanu
este un virtuoz care se fereşte de virtuozitate.
Inteligenţa sa emoţională îl face să caute
mereu o zonă în care privirea autorului
se întâlneşte cu cea a citirului. Zona aceasta
de interferenţă e copilăria. Dan Hatmanu
se întoarce de fiecare dată la ea, când
simte că a ars sau a epuizat o anume
etapă artistică, un anume parcurs existenţial,
încercând să reînvie copilul din el. În
momentele de nelinişte sau de epuizare,
el apelează la un subterfugiu, percepând
lumea prin intermediul ochilor copilului
care a fost. Îi ei găseşte întotdeauna
suficientă puritate pentru a lua totul de
la început. Acelaşi lucru pare să-l facă
şi Marin Sorescu. Poezia lui, atunci
când nu e mimată, are o notă de naivitate
şi de prospeţime specifice desenelor
executate de copii în momentele lor de
graţie. E şi acesta un mod de a te regăsi
mereu nou în artă. Jocul e căutat, şi mereu
reinventat, cum se întâmplă, de pildă, în
Am zărit lumina: „Am zărit şi eu lumina
pe pământ,/ şi m-am născut şi eu/ să văd
ce mai faceţi...” Totul e extrem de simplu,
natural. Atât de natural, încât în ochi
se vede sufletul...
Marin Sorescu priveşte lumea câş,
un pic pe sub sprânceană, un pic pe
sub umăr, clipind adesea complice
dacă nu din ochi, atunci măcar din mustăţi
sau din sprâncene. Lumea sa e voit
stângace. Întoarsă pe dos sau lăsată în
coadă de peşte. Acelaşi lucru am putea
spune şi despre pictura lui Hatmanu.
Orice tablou, pe lângă linia sa clasică, are
un schepsis, o cheie sau mai degrabă o
gaură dinadins întredeschisă, dacă nu în
interiorul tabloului, atunci măcar în afara
lui, în aer sau undeva în vid, prin care
privitorul poate întrezări şi altceva.
Marin Sorescu este preocupat să
definească nedefinitul, impalpabilul, să
vadă nevăzutul. Dan Hatmanu are şi el
astfel de obsesii. Pictura sa e o fugă
cromatică din do major în do minor, un
scherzo executat cu măiestrie şi plecăciune
către public, de pe linia unui portativ
pe care artistul evoluează asemenea
dansatorului pe sârmă, înarmat cu
făclii aprinse, cu pahare, cuţite, farfurii
şi alte obiecte. Înaintând pe sârmă artistul
face dinadins câte un pas greşit, astfel că
obiectele îi lunecă din braţe. El nu se
pierde însă cu firea, ci urmărind traiectoria
lor adaugă tabloului o altă mişcare, un
amănunt în aparenţă nesemnificativ,
menit să ne trezească simţurile din
amorţeală.
Portretele şi autoportretele lui Dan
Hatmanu sunt pătrunse de o ironie
fină. Ele îşi găsesc ecoul într-un ceremonial,
într-o regie scenică la care privitorul
devine un alter-ego al artistului, regăsindu-
se în atitudinea şi gesturile sale
cotidiane, dar şi din dialogul cu înaintaşii.
Lecţia simplităţii Dan Hatmanu a deprins-
o urmărind levitaţiile lui Chagall,
dar şi mustaţa răsucită spre cer a lui Dali.
El nu a uitat, desigur, nici de autoportretele
şi de portretele lui Baba, a desprins
din ele vioara lui Enescu, făcând-o să
vibreze mult mai modern, în consonanţă
cu epoca pe care a străbătut-o.
Modernismul lui Marin Sorescu îşi
are punctul de plecare în surrealism şi în
revoluţia limbajului artistic manifestat în
arta plastică şi în literatura anilor ’50.
Sorescu nu e străin nici de pictura lui
Dali, nici Margritte, nici de Chagall (chiar
şi în La lilieci putem descifra anumite
acorduri chagalliene), nici de căutările
unui René Char.
Regăsim în pictura lui Dan Hatmanu
şi în versurile lui Marin Sorescu teme şi
atitudini comune, ca, de pildă, în poezia
Vânat: „Mi-am adus în atelier stejarul
falnic/ şi l-am spânzurat de un cui/ cu
coroana în jos./ Cerul l-am legat cu un
nor în dreptul ferestrei./ Sub el orizontul
– am aşezat câmpia.// Locurile libere
rămase pe pereţi/ le-am umplut cu
sentimente/ împuşcate de mine în decursul
anilor.// Problema care se pune acuma/
e ca pe toate aceste mortăciuni/ să le
fac să zâmbească...” Decorul acesta
cinegetic îi serveşte adesea lui, artistului
ieşean ca fundal în „travestiurile” sale.
Există un tablou al lui Dan Hatmanu, în
care doi copii, un băiat şi o fetiţă, se ascund
după copaci. Cadrul e unul hibernal.
Iar sentimentul pe care-l trezeşte în cititor
este o nedefinită tandreţe. Pictura lui Dan
Hatmanu îşi găseşte corespondent în
în aceste versuri ale lui Marin Sorescu:
„Am legat copacii la ochi/ cu o basma
verde/ şi le-am pus să mă găsească.// Şi
copacii m-au găsit imediat/ cu un hohot
de frunze…// Nu te mai ascunde/
mi-auzis toate lucrurile/ şi toate sentimentele/
pe care am încercat/ să le leg la ochi…”
Jocul de-a v-aţi ascunselea din tabloul
lui Dan Hatmanu, îmbrăcat în veşminte
clasice, e întors pe dos în poezia lui Marin
Sorescu. În viziunea soresciană copacii
sunt mobili, iar oamenii statici, dar la
fel de nesiguri pe sentimentele pe care
le încearcă. Ascunzându-se unii de
alţii, ei se ascund, de fapt, de ei înşişi, de
eul lor profund. Mesajul transmis de poezie
şi de tablou e unul neliniştitor şi nesigur
faţă de ceea ce înseamnă statornicia
sentimentelor umane, aflate mereu
într-o continuă schimbare....