MARIN SORESCU
Un scriitor complet
Marin Sorescu a fost - şi este şi post-mortem - un poet important, un dramaturg important, un critic literar important, un traducător important, un prozator (destul de) important, un publicist important. Urmând exemplul lui G. Călinescu, s-a manifestat ca un scriitor complet, plimbându-şi mâna de virtuoz pe întreaga claviatură a genurilor literare. Nici un alt autor român de azi nu mai are o asemenea mobilitate artistică şi intelectuală.
Nu întâmplător, chiar şi în interiorul fiecărui gen şi-a modificat felul de a scrie de la un volum la altul, sub impulsul unui demon al inventivităţii. Prima lui carte, Singur printre poeţi, 1964, nu era o simplă culegere de parodii, ci o paradă de stiluri ale poeziei româneşti contemporane. Acest mod de a debuta avea, fără îndoială, semnificaţia sa. Poetul ne dovedea că poate fi oricine înainte de a fi el însuşi. Au urmat numeroase cărţi de poezie propriu-zisă - Poeme, Moartea ceasului, Tinereţea lui don Quijote, Tuşiţi, Suflete, bun la toate şi altele - care au impus un stil de o frapantă originalitate: un teribilism politicos, de bun-gust, o artă a filosofării graţioase, o scamatorie cu elemente ale vieţii obişnuite, convertite spectaculos în metafizică. în scurtă vreme, aproape toată lumea (celor dornici să se afirme ca scriitori) a început să scrie à la manière de Marin Sorescu. Poetul a instituit un monopol asupra succesului la public. Avea inepuizabile resurse de farmec şi cine voia cu orice preţ să-i cucerească pe cititori nu vedea altă cale decât să-l imite pe cel ce devenise vedeta zilei.
Aflaţi într-o situaţie atât de avantajoasă, mulţi alţi poeţi ar fi încercat să o eternizeze, transformându-şi formula lirică într-o rentă viageră. Spre surprinderea tuturor, Marin Sorescu şi-a abandonat invenţia. Volumele de versuri din ciclul La Lilieci reprezintă ceva cu totul nou. Un pitoresc oltenesc, care părea să rămână veşnic o sursă de inspiraţie doar pentru poeţii minori, dialectali, a fost valorificat de Marin Sorescu cu o vervă artistică ieşită din comun şi s-a transformat în mare literatură.
Inspiraţia dramaturgului a dovedit aceeaşi capacitate de repetată regenerare. Piesele de teatru Iona şi Paracliserul sunt parabole despre sensul existenţei şi despre aventura tragică a cunoaşterii concepute în regim atemporal, spre deosebire, de exemplu, de Matca, al cărei subiect, deşi transfigurat şi stilizat, provine în mod evident din "epica" inundaţiilor catastrofale din 1970. în Răceala sau A treia ţeapă apar referiri la istoria noastră de acum câteva sute de ani, în timp ce în Există nervi starea de spirit şi decorul aparţin civilizaţiei secolului douăzeci. De fapt, nici o piesă nu seamănă cu alta. Apariţia fiecăreia a constituit o surpriză şi numai la o recapitulare a tuturor apariţiilor se poate observa o unitate de stil. Nu puteam niciodată prevedea ce urma să scrie Marin Sorescu, dar având astăzi în faţă orice text al său, chiar şi nesemnat, ne dăm seama imediat că îi aparţine.
Diferenţe epatante există şi între cărţile de proză, deşi nu s-ar putea spune că Marin Sorescu a fost un prozator atât de experimentat încât să-şi permită luxul să renunţe la o tehnică narativă utilizată deja cu succes. După ce a scris un roman "serios", Trei dinţi din faţă, cu personaje bine individualizate, cu o construcţie epică arborescentă şi totuşi riguroasă, cu atmosferă de epocă, scriitorul a trecut fără vreun regret la compunerea unui roman de factură ludică, Viziunea vizuinii, captivant şi inclasificabil, un desfrâu al imaginaţiei epice şi lingvistice.
Dar cronicile literare sclipind de inteligenţă şi de maliţie care au transformat pentru un timp revista Ramuri din Craiova într-o reşedinţă a criticii literare româneşti? Dar interviurile cu poeţi străini, partide de schimburi de idei pe teren descoperit din care Marin Sorescu n-a ieşit niciodată învins, deşi a avut parteneri exersaţi? Dar traducerile sale, care nu numai că reconstituie frumuseţea originalului, dar îi mai şi infuzează un fluid misterios, dându-i un surplus de viaţă?
Dacă ne mai amintim şi entuziasmul - poate naiv, dar în nici un caz ridicol - cu care poetul a început să deseneze în ultimii ani de viaţă, propunându-ne jocuri grafice încântătoare şi înduioşătoare prin ingenuitate, nu se poate să nu vedem în Marin Sorescu un artist proteic, spectator amuzat al propriei lui evoluţii capricioase, un G. Călinescu copilăros, un creator pe care opera îl interesa mai puţin decât actul însuşi al creaţiei.
Tehnica aluziei
Aproape toţi comentatorii poeziei lui Marin Sorescu au remarcat (iar unii au şi incriminat) simplitatea mecanismului de producere a emoţiei, dar nu s-a avansat şi o descriere a acestui mecanism. S-a vorbit doar de demitizare.
De fapt, dacă citim poezia sa ca şi cum n-am mai fi citit-o vreodată şi ca şi cum nu am cunoaşte concluziile criticii literare, constatăm că este vorba de altceva decât de demitizare şi anume de permanenta sugerare a unor subînţelesuri. Poetul este un maestru al stilului aluziv. Nu lipseşte mult ca în timpul lecturii să
ţi-l închipui ca pe o gheişă care îţi face cu ochiul. Spune ceva şi te îndeamnă să te gândeşti la cu totul altceva. Şi aceasta fără să-ţi pună nici o clipă la îndoială capacitatea de a înţelege.
Nu întâmplător se exprimă lapidar, operativ, cu o vizibilă încredere în succesul comunicării. Aici se află explicaţia popularităţii lui. Cititorii se simt flataţi văzând că poetul îi tratează ca pe nişte parteneri inteligenţi, că le propune o complicitate şi, drept urmare, îl simpatizează spontan. (în ce măsură simpatia lor rezistă în timp rămâne de văzut, întrucât - dar vom reveni asupra subiectului - efectul acestui stil nu durează.)
Lectura unei poezii de Marin Sorescu se desfăşoară aproximativ astfel:
"Eminescu n-a existat şFantastic! Ce afirmaţie îndrăzneaţă! Oare ce vrea să spună poetul? Oricum, a pregătit el vreo surpriză. Să vedem...ţ/ A existat numai o ţară frumoasă/ La o margine de mare şE clar: se referă la România!ţ/ Unde valurile fac noduri albe/ Ca o barbă nepieptănată de crai şUnde am mai întâlnit imaginea asta? A, chiar la Eminescu, cel care "n-a existat", şi anume în Călin: "O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii"... Păcat că nu-i Marin Sorescu de faţă, ca să vadă cât de repede am ghicit despre ce-i vorba!ţ/ Şi nişte ape ca nişte copaci curgători/ în care luna îşi avea cuibar rotit şTot Eminescu! "Cuibar rotit de ape"... Nu-mi aduc aminte exact în ce poezie, dar am întâlnit în mod sigur imaginea asta...ţ/ Şi mai ales au existat nişte oameni simpli/ Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare/ Sau mai simplu: ciobani şi plugari/ Cărora le plăcea să spună/ seara, în jurul focului, poezii -/ Mioriţa şi Luceafărul şi Scrisoarea a III-a şCe frumos! "Oameni simpli"... Adică domnitorii noştri au fost oameni simpli, ca ciobanii şi plugarii... "Un moşneag atât de simplu, după vorbă, după port"... Am înţeles! Şi e clar şi de ce aşază Mioriţa alături de Luceafărul: vrea să spună că la noi şi poezia populară, şi poezia cultă apar oarecum de la sine, că ne exprimă pe toţi... Extraordinar, cum te obligă Marin Sorescu să gândeşti!ţ/ Au mai existat şi nişte codri adânci/ Şi un tânăr care vorbea cu ei/ întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt ş(N-o să-mi închipui acum că într-adevăr îi întreba. Expresia trebuie luată la figurat. Este o aluzie la "Ce te legeni, codrule/ Fără ploaie, fără vânt"...ţ/ Acest tânăr... trecea bătut de gânduri,/ Din cartea cirilică în cartea vieţii şDa, da, pe vremea tinereţii lui Eminescu se scria în alfabet cirilic... Şi ştiu şi la ce poezie se referă... La o postumă, în zadar în colbul şcolii..." Nu e carte să înveţi/ Ca viaţa s-aibă preţ"...ţ/ Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii/ Care îi ieşeau mereu fără soţ şBine o mai aduce din condei! Vrea să spună că "plopii fără soţ" ai lui Eminescu au o semnificaţie. în fond, aşa şi e, multe în viaţă i-au ieşit lui Eminescu "fără soţ". Reiese din biografia lui.ţ// Au mai existat nişte tei şCopacul preferat!ţ/ Şi cei doi îndrăgostiţi/ care ştiau să le troienească toată floarea/ într-un sărut şBineînţeles: "Adormi-vom, troieni-va"...ţ/ Şi nişte păsări ori nişte nouri/ Care tot colindau pe deasupra ei/ Ca lungi şi mişcătoare şesuri şInteligent, dom'le, Sorescu! Se preface că nu ţine minte şi inversează: "Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri"... dar tot am recunoscut pasajul!ţ// Şi pentru că toate acestea/ trebuiau să poarte un nume,/ Un singur nume, Li s-a spus/ Eminescu şMinunat! înţeleg! Vrea să spună că Eminescu n-a fost un om ca oricare altul, ci o sinteză a... Da, da... Ce emoţionant! N-am spus eu de la început că poetul ne pregăteşte o surpriză? Uite, ne-a pregătit! Şi ce surpriză!ţ."
Poemul citat, Trebuiau să poarte un nume, din volumul Poeme, este la fel de faimos ca Moartea căprioarei al lui Labiş. Când îl auzim declamat pe o scenă în faţa unei săli pline şi înregistrăm emoţia spectatorilor, putem fi siguri că în mintea lor se fac "comentarii" de genul celor imaginate mai sus.
Poezia cu unică folosinţă
Toată poezia lui Marin Sorescu şi, de altfel, aproape tot ceea ce a scris poetul se bazează pe această tehnică a aluziei, folosită, desigur, în numeroase variante, dar menţinându-se aproape întotdeauna la nivelul posibilităţilor intelectuale ale unui om de cultură medie, ceea ce îi asigură o largă audienţă. Varianta cea mai bogat reprezentată o constituie mitizarea unor momente din viaţa obişnuită. Subliniem: mitizarea şi nu demitizarea, cum s-a spus de atâtea ori. Tehnica aluziei funcţionează aici în felul următor: poetul decupează din existenţa cotidiană o situaţie firească, banală, cunoscută de toată lumea şi, printr-o întorsătură de frază, încearcă să-i dea un sens mai înalt, să o transforme într-o parabolă despre condiţia umană. Un asemenea fapt anodin este mersul cu liftul. Marin Sorescu îl evocă la început neutru:
"Liftul trebuia să oprească la trei/ Am apăsat doar pe buton,/ Fără nici o tresărire.// N-a oprit nici la patru/ Şi nici la cinci..." (La ceruri, din Suflete, bun la toate).
Deja începem să bănuim că liftul acesta semnifică ceva. Continuăm lectura:
"Au rămas în urmă toate uşile/ Prin care se putea trăi/.../ Liftul a ieşit prin acoperiş, / Fum pe coş" etc.
Acum devine evident faptul că ascensorul reprezintă viaţa noastră, cu finalul ei inevitabil.
Iată şi alte exemple de situaţii prozaice, cunoscute de toată lumea, prin care se face aluzie la o posibilă metafizică a existenţei noastre:
Mâncatul la un restaurant cu autoservire:
"Ţineţi cu amândouă mâinile/ Tava fiecărei zile/ Şi treceţi pe rând/ Prin faţa acestui ghişeu.// Este destul soare/ Pentru toată lumea,/ Este destul cer,/ Este destulă lună." (Cu o singură viaţă din Fântână în mare);
Exerciţiile de gimnastică:
"Toţi facem salturi mai mult sau mai puţin morale/ La bârnă şi la sol - şi la infinit, vreau să spun la paralele" (Garoafe din Sărbători itinerante);
Identificarea amprentelor în criminalistică:
"Există atâtea amprente/ Care se lăfăie necercetate,/ Există nervurile frunzelor/ Care trebuie să ducă undeva,/ Toate acestea ar putea, în definitiv,/ Să ne facă să descoperim/ Un fir." (Pânda din Tuşiţi);
Deschiderea unui butoi de către nişte oameni însetaţi:
"Luăm în braţe butoiul zilei/ Şi îi dăm cep/ Sau îl muşcăm la întâmplare,/ Să ne gâlgâie lumina/ Pe ochii, pe gura şi pe fruntea noastră,/ A celor însetaţi şi obosiţi/ Care au făcut toată istoria omenirii/ Pe jos." (Butoiul din Tinereţea lui don Quijote).
Şi aşa mai departe.
Strădania lui Marin Sorescu de a ne face să întrezărim un sens filosofic în fiecare stop-cadru al vieţii noastre de zi cu zi, departe de a avea dramatismul unui gest de profet, seamănă mai curând cu un număr de prestidigitaţie. Simţim că poetul nu vrea neapărat să ne convingă (nefiind nici el însuşi convins), ci se amuză doar cu acest hocus-pocus de subînţelesuri, din care face un spectacol al inteligenţei lui. Iar noi, cititorii, ne lăsăm prea puţin cuprinşi de fiorul "metafizicii" sugerate de el şi, în schimb, ne topim de plăcere descifrând aluzie după aluzie, cu aceeaşi dexteritate cu care un jucător de ping-pong loveşte fiecare minge. Suntem la înălţimea aşteptărilor poetului!
Descifrarea unei aluzii, ca şi arderea unui artificiu din pomul de iarnă, nu se poate experimenta decât o dată. Poezia lui Marin Sorescu se "consumă" pe măsură ce se citeşte. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în timp, se uzează moral însuşi mecanismul liric. Poate tocmai de aceea poetul a încercat să îl înnoiască.
Explorări în alte direcţii
O soluţie la care a recurs a fost redactarea unor poeme lungi (incluse ulterior în volumele Descântoteca, Sărbători itinerante), în care nu mai există o singură surpriză, ci mai multe, dispuse mozaicat. în mod curios, însă, aceste ample discursuri, în care scânteiază stins nenumărate subînţelesuri creează o impresie de prolixitate. Poezia lui Marin Sorescu, cunoscută pentru capacitatea de a-l trezi delicat pe cititor, ca un sunet de clopoţel, devine plictisitoare. Iată un exemplu din Descântoteca:
"Focul militează în sobă,/ Ocheşte tâmpla cerului, bănuită, prin horn/ Şi mai multe focuri se zbuciumă-n mine./ Iată-mă complice cu soba/ La tulpina unui alt anotimp,/ Ca şi când ar fi vorba de o faptă urâtă/ Şi trebuie să ardem ceva./ Acum or să tăbărască femeile pe tine/ Ca pe căpşuna coaptă./ Vorbeşte gelozia ta,/ Că până la urmă tot aici ajungeam,// Ţi-am pus carnea la lucru şi sângele,/ Că tot vorbeam de împuşcături,/ A luat-o năvalnic prin obraji./ Eşti ca mărul/ Pe care-l şterge ţăranul cu minteanul,/ Ca să sclipească,/ Ai prins luciu, străluceşti toată." etc. (La izvoare).
Inspirată s-a dovedit, în schimb, metoda adoptată în ciclul La Lilieci, care l-a entuziasmat până şi pe un critic prin excelenţă sobru, Gabriel Dimisianu. Este vorba de o folosire mult mai rafinată a stilului aluziv. Poetul evocă diverse scene din viaţa satului oltenesc - într-o manieră realist-naivă - dându-ne de înţeles că, după aprecierea lui, vom fi în stare să descoperim şi singuri ce frumuseţi morale nemaivăzute, ce bucurie a vieţii, ce jocuri subtile se ascund în aparent simpla existenţă a ţăranilor. Prin încrederea pe care ne-o arată, el ne obligă la o anumită perspectivă şi, într-adevăr, din această perspectivă - de esteţi improvizaţi - vedem farmecul de pictură naivă ale fiecărei scene, descoperim discreta aură de spiritualitate a comportamentului ţărănesc. De la acel personaj "bun la toate" (ca "omuleţul lui Gopo") care apărea în primele volume şi care nu era decât o siluetă-siglă, un portret-robot al omului din secolul douăzeci, Marin Sorescu a trecut acum la animarea unei suite întregi de personaje, determinate istoric şi etnografic. Drept urmare, şi glosările noastre mentale din timpul lecturii sunt mai complexe. Nu ni se mai propune, cu cordialitate, doar să ghicim despre ce e vorba, ci ni se dă posibilitatea să ne înţelegem din priviri, cu poetul, asupra multor semnificaţii, dintre cele mai nuanţate, ale ritualului vieţii rustice. Valorificăm cult tabloul unei existenţe considerate rudimentare de neiniţiaţi: "între prânz şi-ntre namiaz, mă repezeam pe la Ilie/ Să ne mai jucăm. Ai lui întârziaseră cu masa/ Şi asistam şi eu cum făcea Veta mămăliga./ Femeia sta ope vatră, turceşte,/ Apucase ceaunul între picioare - de-o dogorea la pulpe,/ De-aia cred c-avea picioarele prigorite,/ Punea câte-o mână de mălai, să se închelmeze/ Cânta şi mesteca iute, iute cu mestecăul de lemn.// Mămăliga odată prindea formă, ca o mică planetă,/ Ca pământul, dacă ar fi fost la început de mămăligă./ în timpul ăsta, ţaţa Veta mai da şi ordine în dreapta/ Şi-n stânga, că introdusese disciplina în casă, instrucţia,/ De când murise Ion al lui Ion ăl Mic, bărbatu-său,/ Şi luase ea comanda." (Prânzul din La Lilieci I).
Este evident că pentru a consemna reflecţiile noastre intime de cititori în legătură cu acest poem nu ne-ar mai ajunge câteva paranteze, ci ne-ar trebui spaţiul unui eseu.
POEZIE. Singur printre poeţi, parodii, Buc., EPL, 1964 (ed. a II-a, rev. şi ad., Iaşi, J., 1972) * Poeme, Buc., EPL, 1965 * Moartea ceasului, Buc., Tin., 1966 * Poeme, Buc., EPL, 1967 (cupr. o selecţie din vol. Poeme şi Moartea ceasului) * Unde fugim de-acasă?, proză ritmată pentru copii, ilustr. de Sabin Bălaşa, Buc., Tin., 1967 * Tuşiţi, Buc., Em., 1970 * O aripă şi-un picior, versuri pentru copii, Buc., Alb., 1970 * Suflete, bun la toate, Buc., Alb., 1972 * La Lilieci, I, Buc. Em., 1973 * Astfel, Iaşi, J., 1973 * Ocolul infinitului mic, Buc., IC, 1973 (selecţie din vol. Unde fugim de-acasă? şi O aripă şi-un picior) * Norii, Craiova, Scr. Rom., 1975 (selecţie din vol. Tuşiţi, Suflete, bun la toate, Astfel plus un ciclu de inedite) * Descântoteca, Craiova, Scr. Rom. 1976 * Poeme, pref. de Cornel Regman, Buc., Alb., col. "CMFP", 1976 (selecţie din vol. anterioare) * La Lilieci, II, Buc., CR, 1977 * Sărbători itinerante, Buc., CR., 1978 * Ceramică, Buc., Mil., 1979 (selecţie din vol. anterioare) * La Lilieci, III, Buc., CR, 1980 * Fântâni în mare, Buc., Em., 1982 * Drumul, pref. de Mircea Scarlat, notă biobibl. de Virginia Sorescu, Buc., Min., 1984 (selecţie din vol. anterioare) * La Lilieci, Buc. CR. 1987 (reeditare a vol. I, II şi III din La Lilieci) * Cocostârcul gât sucit, versuri pentru copii, ilustraţii de Anamaria Smigelschi, Buc., IC, 1987 * Apă vie, apă moartă, Craiova, Scr. Rom., 1987 * La Lilieci, IV, Craiova, Scr. Rom., 1988 * Ecuatorul şi polii, Tim., F., 1989 * Poezii, ed. def., notă biobibl. de Virginia Sorescu, Craiova, Scr. Rom., 1990 (ed. îngr. de autor; cupr. versurile din Poeme, Moartea ceasului, Tinereţea lui don Quijote, Tuşiţi, Suflete, bun la toate, Astfel, Şi aerul) * Poezii alese de cenzură, Buc. Ed. Roza Vânturilor, 1991 (cupr. poeme eliminate de cenzură din cărţile dinainte de 1989) * Cirip-Ciorap, poezii pentru copii, ilustr. de autor, Buc. Ed. Junior Club şi Ed. Arc, 1993 * Poezii, ed. def., vol. II, Craiova, Scr. Rom., 1993 (ed. îngr. de autor; cupr. versurile din Descântoteca, Sărbători itinerante, Ceramică, Fântâni în mare, Apă vie, apă moartă plus un dosar de ref. critice) * Traversarea, ilustr. de Marin Sorescu, Buc., Ed. Creuzet, 1995 * La Lilieci, V, Buc., Ed. Creuzet, 1995 * Lulu şi Gulu-Gulu, versuri pentru copii, ilustr. de autor, Buc., Ed. Creuzet, 1995 * Puntea, (ultimele), desene de Marin Sorescu, Buc., Ed. Creuzet, 1997 * Scrinteala vremii, ed. îngr. de Mihaela Constantinescu Podocea şi Virginia Sorescu, Fundaţia "Marin Sorescu", 1997 * La Lilieci, VI, cop. şi ilustr. de Marin Sorescu, ed. îngr. de Mihaela Constantinescu Podocea şi Virginia Sorescu, postf. de Jeana Morărescu, Fundaţia "Marin Sorescu", 1998 * Efectul de piramidă, ilustr. de Marin Sorescu, ed. îngr. de Mihaela Constantinescu Podocea şi Virginia Sorescu, Fundaţia "Marin Sorescu", 1998 * încoronarea, ilustr. de Marin Sorescu, ed. îngr. de Mihaela Constantinescu Podocea şi Virginia Sorescu, Fundaţia "Marin Sorescu", 2000.
