Ioana Diaconescu, Marin Preda. Un
portret în arhivele Securităţii, prefaţă
de Eugen Simion, Fundaţia naţională
pentru Ştiinţă şi Artă şi Editura
Muzeului Literaturii Române,
Bucureşti, 2015, XXIX + 551 pag.
Volumul pe care îl publică
poeta Ioana Diaconescu
este rezultatul unor
preocupări mai vechi şi
consistente pentru
prezenţa scriitorilor
în arhivele Securităţii
şi urmează mai multor publicaţii
fragmentare în reviste, inclusiv
în România literară, şi volume
precum cel din 2012, Scriitori
în arhivele CNSAS.
Alături de multe alte texte ale lui
Preda, printre care „convorbirile” cu
Florin Mugur şi mai ales din publicaţiile
postume, în primul rând din Jurnalul
intim şi „carnetele intime” apărute
în 2007, aceste documente contribuie
decisiv la confirmarea unei imagini
complexe a scriitorului, în primul rând
a personalităţii sale dramatice, a
intensităţii cu care şi-a trăit viaţa şi
şi-a asumat destinul. Marin Preda însuşi
este, cred, personajul cel mai complex
şi mai adevărat din toate scrierile sale,
un personaj-matcă, generator care
validează într-un fel toate celelalte
personaje „ciudate” şi întortocheate
ale cărţilor sale, ţărani, intelectuali,
oameni politici sau activişti. Cum spune
Florin Mugur în Argumentul dialogurilor
sale cu Preda din 1972: „Nu şi-a înşelat
niciodată cititorii cu bună ştiinţă... Nu
a minţit. Nu şi-a jucat singur farse şi
n-a jucat farse nici altora. Nu s-a făcut
de râs... Nu e doar un scriitor, ci şi
un intelectual... este un om care ştie
să-şi asume riscurile”.
Sunt în acest volum numeroase
documente care detaliază alte şi
alte ipostaze ale personalităţii lui
Preda, între care cele mai interesante
par a fi tot cele în legătură cu literatura
sa. În august 1962, înainte ca editura
să trimită romanul Risipitorii la tipar,
informatorul Şoimu Dan (al cărui nume
real este probabil cunoscut de specialişti)
dă Securităţii o Notă pe care, după
toate aparenţele, ofiţerul care o primeşte
o rescrie, pentru că semnalează la
Preda „anumite manifestări pe care
sursa le arată (subl.ns.) în modul
următor”. Textul este antologic
prin combinaţia de insinuări la adresa
lui Preda, cu atenuarea că faptele
imputabile se datorează unor atitudini
care se pot corecta, şi că scăderile au
fost corectate prin grija şi competenţa
factorilor de pe parcurs: „axându-şi
lucrarea pe devierea de dreapta, el
ajunge la concluzii cu caracter negativist
care însă, prin continui intervenţii în
text cerute de lectorii din editură, de
la Direcţia Generală a Presei şi
Tipăriturilor, au fost în mare parte
eliminate. Această orientare se datoreşte
izolării în care trăieşte Marin Preda,
care de şapte-opt ani locuieşte în
special la Sinaia...”. Din acest motiv,
„Trăind numai cu sine, văzându-se
numai pe sine, ascultând din povestite
ce se petrece în ţară, el a ajuns la
concluzii defetiste despre literatură...
se interesează numai de persoana
sa... socoteşte că singurul prozator
actual în România este el însuşi”.
Amplul material, care ocupă patru
pagini din carte, oferă chiar citate din
părţile respinse de „lectori” şi ne pot
da o idee despre lipsa de convenţionalism
cu care Preda trata realităţile
contemporane: „Marin Preda nu are
comunişti în centrul cărţilor sale,
iar dacă se ocupă de membrii de partid,
o face ori în treacăt, ori găsindu-le
tot felul de deficienţe, cusururi”, iar
mai departe: „Exprimările prea libere,
necontrolate la adresa unor teze de
bază ale marxism-leninismului, au
fost numeroase în variantele anterioare
ale cărţii: unitatea contrariilor-bucuria
nebunilor, un pictor râde când aude
expresia realismul socialist, trăiască
tovarăşul Stalin şi tovarăşul Cutare
etc. Chiar şi motivaţiile date de autor
sunt transmise: „Marin Preda introduce
astfel de expresii pentru a da senzaţia
vieţii ,spune el, pentru acea autenticitate”
etc. (toată nota la p.436-439).
Cum se poate vedea din acest singur
exemplu, documentele selectate şi
comentate de Ioana Diaconescu din
arhivele Securităţii, mărturii, denunţuri
sau rapoarte ale unor oameni care l-au
cunoscut bine, oferă cititorului de
astăzi un material nepreţuit în ipoteza
că cineva va dori să discute odată
literatura lui Marin Preda şi a întregii
„epoci de aur” din perspectiva presiunilor
politice şi mai ales existenţiale pe care
le făceau organele de partid şi cele
„speciale”. Această discuţie este
necesară şi va deveni, într-un moment
de normalitate, un capitol firesc al
istoriei literaturii din epoca respectivă.
„Organele” colaborau imperativ cu
autorii pentru a determina forma
concretă sub care apăreau cărţile lor:
cititorii şi critica au cunoscut literatura
vremii şi au comentat-o efectiv, atunci
ca şi astăzi, în forma impusă de ele
şi uneori chiar cu includerea unor
pasaje sau termeni recomandaţi de
ele. Aceste documente fundamentează
deci un fel de arheologie a literaturii
unei întregi epoci, permiţând istoricilor
literari care i se vor devota să reconstituie
– cu o aproximaţie determinată de
consistenţa materialului documentar
– atât arhetipul cărţii apărute, forma
genuină dorită de autor, cât şi etapele
parcursului dintre aceasta şi compromisul
rezultat.
Fascinantă în sine, operaţia
reconstituirii unui peisaj secret, dar
caracteristic pentru o întreagă epocă
istorică, chiar dacă foarte limitată prin
comparaţie cu alte epoci literare,
mi se pare principala contribuţie a
cărţii de documente pe care întreaga
presă a semnalat-o cu interes. Lăsând
la o parte referirile directe la scriitorul
şi omul public Marin Preda, vom putea
imagina foarte curând o hartă a
activităţilor implicate în operaţia de
informare pe care autorităţile le cer
de la organele de supraveghere şi a
celor de decizie şi influenţare pe care
autorităţile înseşi o urmăresc, în ultimă
instanţă: Direcţia Presei, Consiliul
Culturii şi Educaţiei Socialiste, secţiile
de cultură, de relaţii externe, de
propagandă ale Comitetului Central,
adică „partidul” şi persoanele aflate
în acel moment pe scara ierarhică. În
funcţie de moment, de circumstanţe
şi de persoana care decide, actul direct
prin care se rezolva un caz şi decidentul
ieşea la lumină era, practic, imprevizibil:
în octombrie 1972, ora 5,43 dimineaţa,
Marin Preda este oprit la graniţă şi dat
jos din trenul cu care se ducea la Paris,
pentru că s-au găsit asupra lui 51
dolari şi un carnet CEC cu o depunere
de 140.000 lei. Raportat imediat, cazul
este rezolvat de colonelul Pele, cu
aprobarea ministrului de Interne: i se
opreşte carnetul CEC şi este urcat apoi
în trenul de 11,46. În patru ore, cazul
pentru care un scriitor necunoscut
sau un simplu cetăţean ar fi fost imediat
arestat ( cu posibile urmări tragice:
editoarea aminteşte că Gh.Ursu a fost
arestat sub această acuzaţie), este
rezolvat la cel mai înalt nivel, căci
nimeni n-ar fi îndrăznit să ia de
unul singur o asemenea decizie.
Documentele din volum dau, direct
sau indirect, informaţii şi despre alţi
mulţi scriitori care intrau în biroul
directorului Editurii Cartea Românească,
căci se urmărea demult timp „stabilirea
motivului pentru care spre Editura
Cartea Românească (unde Marin Preda
era director, n.n.) se îndreaptă diferiţi
scriitori care ridică probleme”, cum
arată un document citat încă din 2008
într-un articol din România literară.
Marin Preda bănuia probabil că este
urmărit şi făcea gestul demonstrativ
de a raporta „problemele” lui Cornel
Burtică, nimeni altul decât secretarul
Comitetului Central cu problemele
respective, ca în Nota informatorului
Vlad din ian.1973, când Baconsky
plecase în RFG, unde se va publica
în 1976 romanul său Biserica neagră,
tradus în germană de Max Demeter
Peyfuss: „se plânge că adesea se fac
presiuni asupra sa din partea unor
scriitori... o poziţie ideologică retrogradă.
Astfel este cazul lui A.E. Baconsky, ce
a prezentat cu un timp în urmă un
roman al cărui conţinut era complet
necorespunzător. Acţiunea se petrecea
într-o ţară nedefinită, dar a cărei
populaţie era formată numai din
cerşetori... Marin Preda l-a considerat
un roman în cheie, pe care sub nici
un motiv nu admite să se publice la
el în editură... Ulterior... a plecat în
R.F.Germania.” În aceeaşi amplă notă
este vorba şi de Drumul câinelui al lui
Lăncrănjan („Aceeaşi situaţie s-a
petrecut şi cu Ion Lăncrănjan...”),
de D.Ţepeneag (care „dinainte de
plecarea din ţară a depus un volum la
editură, iar Marin Preda nu vrea să-l
tipărească până nu se va întoarce. Din
acelaşi motiv, Dumitru Ţepeneag îi
scrie frecvent ameninţându-l, aducându-i
injurii etc.”) sau de N.Breban („scriitorul
Nicolae Breban, care a venit cu
alura unui om care... va stârni discuţii
şi va fi recunoscut ca cel mai mare
scriitor român pentru că romanul este
o bombă. Iniţial, manscrisul a fost
lucrat de Marin Preda... iar după ce
a citit în jur de o sută de pagini, i l-a
dat în continuare lui Mihai Gafiţa
spunându-i să-l termine... dar personal
este dezamăgit de conţinut”), Paul
Goma (care urma să vină în ţară, iar
Preda opinează că „problema Goma”
este creaţia lui D.Popescu, „care nu a
ştiut cum să lucreze când a stat de
vorbă cu Goma”). Important este pasajul
în care „sursa” vorbeşte despre ce
ar fi vrut Preda să răspundă pentru
volumul de convorbiri cu Florin Mugur,
deja citat: „Îşi manifestă nemulţumirea
pentru faptul că i se cere să scrie despre
figura ţăranului român nou. El nu crede
că există aşa ceva şi dacă este, atunci
în nici un caz în sens pozitiv, aşa cum
i s-a sugerat ţăranul nou. După el, e
acela care a fugit de la sate şi face
orice pentru a scăpa de pământ... este
acela care lasă recolta neculeasă pe
câmp şi trebuie să vină orăşeanul s-o
strângă; este acela care preferă munci
umilitoare în oraşe şi puţin plătite,
numai să nu meargă la CAP” ş.a.m.d.
(tot documentul la p.155-161).
În fine, un document din sept.1966
vorbeşte despre piesa Martin Bormann
a lui Preda şi dezvăluie identitatea
modelului care a stat la baza personajului
principal al piesei: „Paulescu, eroul
piesei de teatru Martin Bormann de
Marin Preda, este, după cum a aflat
sursa de la Mihai Gafiţa, un oarecare
transfug pe nume Pârvulescu, care a
fost prin Guvernul Chombe” (p.457).
Sunt şi alte nume ale unor scriitori din
emigraţie în aceste documente, dar
acesta este un caz special: Ion Pârvulescu
(m.2010), autor de versuri româneşti
apărute în primele reviste ale exilului,
s-a afirmat ulterior ca un fecund prozator
de limbă franceză, romancier care
explorează ceea ce Balzac numea
„l’envers de l’histoire contemporaine”
în cărţi pseudo-poliţiste de inspiraţie
gnostic-ermetică, un fel de precursor
ignorat al literaturii de tip Dan Brown
şi admirator al lui Raymond Abellio,
despre care a şi scris în 1987 o carte
intitulată Le soleil rouge.
Dar numărul punctelor de interes
din acest volum este mult mai mare.
