Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
Marin Preda – Moromeţii – de Alex. Ştefănescu


O familie ca multe altele





Romanul Moromeţii este, aparent, cronica unei familii de ţărani. Titlul însuşi, constituit din pluralul unui nume de familie (ca Les Thibault al lui Roger Martin du Gard), orientează în această direcţie aşteptările cititorului.

Şi din punct de vedere factologic romanul nu este altceva decât cronica unei familii (deşi nu coboară foarte mult în trecut, asemenea Cronicii de familie a lui Petru Dumitriu). Autorul povesteşte ce fac şi ce spun membrii unui clan ţărănesc dintr-un sat din Bărăgan, cu câţiva ani înainte de cel de-al doilea război mondial, când timpul se derulează calm, iar oamenii au un sentiment de siguranţă.

Familia este formată din Ilie Moromete, un bărbat între două vârste, soţia lui, Catrina, şi şase copii: Paraschiv, Nilă şi Achim (dobândiţi de Ilie Moromete dintr-o căsătorie anterioară) şi Tita, Ilinca şi Niculae (rezultaţi din noua căsnicie). Autorul îi dă o atenţie deosebită lui Ilie Moromete, care, deşi nu are avere, se bucură de prestigiu în sat şi ştie să se facă ascultat la fierăria lui Iocan unde bărbaţii satului se adună adeseori - ca la un club - ca să discute politică.

Faptele pe care autorul le relatează atent şi serios, ca pe nişte evenimente, ţin în realitate de viaţa ţărănească de fiecare zi. Ele ar fi fost aproximativ aceleaşi dacă în raza observaţiei naratorului ar fi intrat altă curte din sat decât aceea a Moromeţilor.

Chiar din primele paragrafe ale cărţii este relatată întoarcerea familiei de la câmp, de la prăşit:

“Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp. Cât ajunseseră acasă, Paraschiv, cel mai mare dintre copii, se dăduse jos din căruţă, lăsase pe alţii să deshame şi să dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină veche şi se culcase peste ea gemând. La fel făcuse şi al doilea fiu, Nilă; intrase în casă şi, după ce se aruncase într-un pat, începuse şi el să geamă, dar mai tare ca fratele său, ca şi când ar fi fost bolnav. Al treilea băiat, Achim, se furişase în grajdul cailor, se trântise în iesle să nu-l mai găsească nimeni, iar cele două fete, Tita şi Ilinca, plecaseră repede la gârlă să se scalde.

Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruţa sub umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii şi apoi ieşise şi el la drum cu ţigarea în gură. Părea de la sine înţeles că singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârşească bine.”

În acest stil sobru, fără vreo accelerare a ritmului, dar şi fără împotmolirea în digresiuni, autorul desfăşoară în faţa noastră toate momentele posibile ale vieţii Moromeţilor. Îi vedem, pe unul sau altul dintre ei, iar uneori pe toţi laolaltă, mâncând, dormind, certându-se, lovindu-se cu brutalitate, împăcându-se, râzând, tăind salcâmul din grădină, primindu-l cu ostilitate pe perceptorul venit să încaseze impozitul, înhămând caii la căruţă, mergând la seceriş sau la munte, să vândă cereale, discutând cu alţi oameni din sat, îndrăgostindu-se, disputându-şi pământul aflat în proprietatea familiei.

Sentimentul dominant este acela că ritualul existenţei lor are o consecvenţă imposibil de perturbat. În acelaşi timp, însă, paradoxal, se simte ceva ameninţător în aer. Cu o lentoare de proces geologic, în familia Moromeţilor se produce o fisură, iar ea se măreşte necontenit. Cei trei fii ai lui Ilie Moromete (şi fii vitregi ai Catrinei), ajunşi bărbaţi în toată firea, se răzvrătesc în cele din urmă împotriva autorităţii paterne şi fug, cu oile familiei, la Bucureşti. Duşmănia se instalează treptat şi devine tot mai greu de suportat şi în relaţiile dintre soţ şi soţie. Niculae, mezinul familiei, inapt pentru viaţa la ţară (este pipernicit, miop) şi atras ca de un miraj de învăţătură, reprezintă şi el o forţă centrifugă. Apăsat de datorii băneşti tot mai mari, Ilie Moromete face ceea ce n-ar fi crezut niciodată că va face şi anume vinde o parte din pământ rapacelui său vecin Tudor Bălosu, îndeplinind astfel o mai veche şi neruşinată dorinţă a acestuia. Dezagregarea familiei anunţă - dar aceasta numai pentru noi, care ştim din cărţile de istorie ce-a urmat - dezagregarea întregii lumi a satului, în condiţiile izbucnirii celui de-al doilea război mondial şi, în continuare, ale ocupării României de armata sovietică.

Soarta Moromeţilor este tragică, dar nu şi excepţională. Multe familii din sat au acelaşi destin. Deci, şi din acest punct de vedere, romanul este “banal”. Dacă cineva l-ar povesti unui necunoscător al operei lui Marin Preda nu ar reuşi să facă impresie. Faptele în sine nu au, în această carte, semnificaţie literară.



Sub reflectorul admiraţiei



Frumuseţea - legendară - a romanului vine din altceva: din atitudinea naratorului faţă de lumea evocată. Este vorba de un amestec de admiraţie şi nostalgie de mare efect, de un “cocteil Molotov” al vieţii sentimentale, care - atenţie! - nu explodează în mâna scriitorului, ci în sufletul cititorului. Scriitorul îşi controlează perfect trăirea, deşi ea are o mare intensitate, şi şi-o exprimă decent, neretoric, aproape exclusiv prin conştiinciozitatea şi gravitatea cu care îşi îndeplineşte atribuţiile de cronicar.

În loc să se lanseze într-o elogiere plină de superlative a vieţii la ţară şi să-şi piardă creditul - aşa cum au păţit atâţia alţi autori -, el istoriseşte auster tot ceea ce îşi aminteşte, reprimându-şi drastic orice duioşie şi polemizând chiar, implicit, cu un idilism posibil al reprezentării mediului ţărănesc. Pe cititor îl intimidează seriozitatea cu care scriitorul descrie situaţii şi acţiuni considerate de alţii nesemnificative: tăierea mămăligii aburinde cu o aţă, de către capul familiei, răsucirea unei ţigări dintr-o bucată de ziar, mulsul unei oi recalcitrante. Dacă un scriitor lucid şi sobru ca Marin Preda - îşi spune cititorul - consemnează cu atâta gravitate aceste fapte, înseamnă că ele prezintă importanţă sau au poate un înţeles secret, ca întâmplările din Biblie. (Autoritatea Bibliei înseşi se bazează în mare măsură pe un asemenea stil enunţiativ auster. Să ne închipuim, pentru o clipă, cum ar arăta cartea sfântă redactată altfel, de exemplu într-un stil patetic. Impresionanta propoziţie “Cain l-a ucis pe Abel”, sinteză epică de o uimitoare concentrare, adevărat roman din şase cuvinte, s-ar transforma într-o lamentaţie de genul “S-a întâmplat atunci ceva îngrozitor. Ticălosul de Cain l-a omorât fără milă pe bunul, neprihănitul Abel” etc., iar impresia de text sacru s-ar pierde.)

Ştim, din biografia scriitorului, că familia sa avea aproximativ aceeaşi componenţă cu aceea a familiei lui Niculae, astfel încât nu săvârşim un abuz dacă vedem în Niculae o proiecţie a copilului Marin Preda. Interesant este însă faptul că reconstituirea vieţii familiei nu se face din perspectiva copilului de atunci. Rolul de narator este jucat de maturul Marin Preda, care vine ca o fantomă, nevăzut de nimeni, în mijlocul familiei sale de altădată şi se uită cu nostalgie la fiecare membru al ei, inclusiv la Niculae. (O asemenea scenă, răscolitoare, există şi în filmul Fragii sălbatici al lui Ingmar Bergman: bătrânul regizor asistă, invizibil, la zbenguiala printr-o curte plină de iarbă şi flori a micului Ingmar, membru al unei familii fericite, iar la un moment dat puştiul, mereu pus pe şotii, este gata-gata să-l lovească din greşeală pe martorul vizibil numai pentru spectatori.)

În felul acesta, în curtea Moromeţilor apare un personaj în plus, care nu ia loc niciodată la masă, alături de ceilalţi, dar pe care noi îl vedem uitându-se cu jind la tot ce fac ei. În mod special îl interesează comportarea lui Ilie Moromete, pe care îl admiră necondiţionat, ca pe un zeu (admiraţie, de altfel, psihanalizabilă), dar despre care vorbeşte în acelaşi stil sobru.

Pentru un observator prozaic (pentru un sociolog, de exemplu), Ilie Moromete n-ar fi decât un ţăran ţanţoş şi incapabil să-şi salveze familia de la naufragiu. El are un stil de viaţă rudimentar, punând mâna pe par ori de câte ori vrea să-şi impună punctul de vedere în familie, şi mai este şi inactiv, plăcându-i ca atâtor bărbaţi din spaţiul balcanic să stea şi să contemple agitaţia din jur. Înzestrat cu o inteligenţă nativă, dar necultivat, Ilie Moromete îi ia adeseori prin surprindere pe săteni cu ingenioase raţionamente, la care ei nu s-ar fi gândit niciodată. Mai sus de acest nivel de intelectualitate însă nu se ridică.

Admiraţia lui Marin Preda îl înnobilează pe incapabilul pater familiae, aşa cum admiraţia lui Kazantzakis îl înnobilează pe păgubosul Zorba. Ilie Moromete ne este prezentat ca un neţăran, ca un filosof al satului,dezinteresat de viaţa practică.



Dacă Moromete nu e, nimic nu e



Romanul Moromeţii a avut un succes ieşit din comun; a fost în repetate rânduri reeditat, comentat, tradus etc. (a fost şi ecranizat, cu Victor Rebengiuc în rolul principal). Cititorii au făcut un coup de foudre pentru această carte ursuză stilistic, lipsită de cochetărie. Au devenit chiar, de la un moment dat, dependenţi afectiv de ea. Multora dintre ei a început să le lipsească Ilie Moromete în viaţa de fiecare zi, ca şi cum ar fi fost un personaj real. În diverse medii se putea auzi: “Ce ar spune Ilie Moromete într-o situaţie ca asta?”.

Explicaţia succesului constă nu numai în valoarea literară a romanului (şi romanul Matei Iliescu al lui Radu Petrescu are valoare literară, dar nu a ajuns niciodată să însemne atât de mult pentru societatea românească). A fost la mijloc o împrejurare istorică - distrugerea brutală a civilizaţiei ţărăneşti de regimul comunist - care a amplificat ecoul cărţii. Nostalgia lui Marin Preda faţă de satul copilăriei lui a făcut atingere cu nostalgia unei ţări întregi faţă de propriul ei trecut, trimis în neant prin colectivizarea forţată a agriculturii. Aproape toţi românii - chiar şi mulţi dintre activiştii implicaţi în actul de vandalism - proveneau de la ţară şi simţeau că în România s-a pierdut ceva frumos, pentru totdeauna. Îşi dădeau seama, fie şi vag, că se săvârşise - sau că săvârşiseră - un hybris. Nostalgia lor era agravată de sentimentul vinovăţiei.

În aceste împrejurări, romanul Moromeţii i-a impresionat mai mult decât altele. În 1962, când Marin Preda a publicat încă un roman, Risipitorii, ei au căutat cu nerăbdare în paginile lui noi referiri la Ilie Moromete şi la lumea acestuia (şi au fost dezamăgiţi că nu le-au găsit). Scriitorul însuşi dorea să retrăiască miracolul întoarcerii în trecut. În 1967 el a tipărit volumul II din Moromeţii, care, diluat în raport cu volumul I, a fost totuşi citit cu mare interes.

Chiar şi azi, privind harta operei lui Marin Preda, remarcăm imediat, ca pe o zonă de maximă altitudine literară, istorisirile legate de Ilie Moromete şi de ai lui. Ele ocupă integral volumele I şi II din Moromeţii şi, parţial, romanele Marele singuratic, 1972, şi Delirul, 1975. Parafrazându-l pe Marin Preda şi exagerând puţin, putem spune în legătură cu scrisul său: “Dacă Moromete nu e, nimic nu e.”

Romanele Risipitorii, Intrusul, 1968, şi Cel mai iubit dintre pământeni, 1980, situate în afara spaţiului moromeţian, au ceva hazardat şi nelegitim. Ele ni-l prezintă pe Marin Preda făcând experienţe literare riscante, care nu se termină întotdeauna cu bine.



Personajul rechemat în scenă



În volumul II din Moromeţii continuă povestea vieţii lui Ilie Moromete şi a familiei lui, evocându-se de data aceasta anii de după război, când timpul se precipită şi răvăşeşte stilul de viaţă al satului. Cartea începe cu tentativa eşuată a tatălui de a-i recupera de la Bucureşti pe cei trei fii ai săi, care dezertaseră din familie în momentul când el începuse să vândă din pământ, ca să-şi plătească impozitele şi să-l poată întreţine la şcoală pe Niculae. Pentru a-i convinge să se întoarcă, Ilie Moromete a refăcut între timp proprietatea familiei, câştigând bani din “afaceri” cu grâu la munte şi renunţând să mai finanţeze studiile fiului său mai mic.

Episodul descinderii în Bucureşti a lui Ilie Moromete, cu căruţa trasă de cai, este memorabil:

“Se uita mereu drept înainte cu acea expresie des întâlnită la ţărani când merg în căruţele lor prin oraşe, că sunt numai ei singuri cu caii lor chiar dacă trec prin mijlocul unei mari mulţimi sau pe străzile cele mai aglomerate: astea sunt aşezări efemere, ei sunt stăpânii pământului şi nu ăştia care au apă în perete şi nu mai văd lumina soarelui de-atâtea etaje.”

Memorabil, ca un edict dat de un personaj istoric, este şi finalul “discursului” rostit în faţa celor trei dezertori insensibili la argumente:

“- Nu vreţi, strigă în cele din urmă Moromete, cu un glas înalt. Nu vreţi nicidecum! Bine, Paraschive, bine, Nilă şi Achime. Bine! Mi-am luat mâna de pe voi. Mâna mea asupra voastră nu mai există.

Şi cu aceasta se şi ridică, făcu din braţe gesturi ca şi când tot soiul de obstacole s-ar fi ridicat în calea lui şi el le dădea la o parte cu mişcări exagerate şi teatrale, porni spre uşă şi începu să coboare scările.”

În următoarele aproximativ 500 de pagini este descrisă agitaţia care cuprinde satul (şi îl face de nerecunoscut), în condiţiile impunerii unui nou fel de viaţă de autorităţile comuniste. Voinţa de fier a regimului de a “transforma” societatea acţionează ca fierul de plug care răscoleşte pământul şi scoate la lumină râme şi coropişniţe. Este “era ticăloşilor” (cum o va numi mai târziu Marin Preda), în care oameni ca Ilie Moromete nu mai au loc.

Scriitorul organizează o adevărată defilare de măşti groteşti. Dar romanul, în esenţa lui, nu este satiric, ci tragic. Niculae, ajuns activist de partid, ia în serios ideologia oficială, confundând-o cu “o nouă religie”, şi o propagă cu un fel de fanatism, încercând să-l convingă până şi pe Ilie Moromete să renunţe la valorile în care a crezut o viaţă întreagă. Faptul că “propagandistul” care se ocupă de Ilie Moromete, terorizându-l ideologic, este chiar fiul său accentuează tragismul cărţii şi se constituie într-o parabolă: instaurarea comunismului a fost în România, din punct de vedere spiritual, un paricid.

Acest volum al doilea are o epică dispersată, creând uneori impresia că autorul improvizează, povestind ce-i vine în minte în legătură cu viaţa din sat în “obsedantul deceniu”. Personajele sunt mult mai numeroase decât în volumul întâi şi neierarhizate literar. În plus, conştient că este privit ca un moralist (şi profitând de relativa libertate pe care Nicolae Ceauşescu o acordase scriitorilor de a se pronunţa critic asupra epocii Gheorghe Gheorghiu-Dej), Marin Preda incriminează diferite abuzuri făcute de comunişti, cu o minuţie care plăcea, fără îndoială, cititorilor de atunci, dar care astăzi pare fastidioasă.

Personajul principal al romanului Marele singuratic este Niculae Moromete care, căzut în dizgraţie tocmai din cauza intransigenţei lui, se refugiază la o fermă horticolă de lângă Bucureşti, hotărât să trăiască până la sfârşitul vieţii în afara istoriei. Ideea - pe care scriitorul nu are curajul să o ducă până la capăt - este că fostul activist de partid nu mai crede în “religia” pe care a propovăduit-o şi că înţelege ce greşeală ireparabilă a făcut participând la distrugerea modului de viaţă reprezentat de tatăl lui. Romanul are un happy-end politic. După lunga perioadă de solitudine, în care nu face decât să-şi analizeze viaţa anterioară sau să contemple lumea, Niculae cere să fie “reintegrat în activul de partid”.

Până la a ajunge aici, el trăieşte însă o poveste de dragoste - cu o pictoriţă, Simina Golea - şi este prins în vârtejul unor întâmplări desprinse parcă dintr-un roman poliţist. De asemenea, are prilejul să cunoască mai mulţi scriitori şi artişti găzduiţi în palatul naţionalizat în care locuieşte şi el (şi în care recunoaştem Palatul Mogoşoaia, “casă de creaţie şi odihnă a scriitorilor”, frecventată cu predilecţie de Marin Preda). Scriitorii şi artiştii sunt portretizaţi în apă tare - dar neconvingător - de Marin Preda (orbit de o antipatie inexplicabilă faţă de lumea care l-a adoptat). Nici romanul de dragoste, nici romanul poliţist şi nici romanul satiric nu prezintă însă atât de mult interes ca episoadele în care apare din nou Ilie Moromete. Pretextul epic îl constituie călătoria pe care Niculae o face în satul lui natal, împreună cu Simina, pentru a-i arăta locurile în care a copilărit.

Surpriza este cu atât mai mare cu cât Ilie Moromete “murise” la sfârşitul volumului II din Moromeţii. Vizita făcută de Niculae în sat împreună cu Simina datează însă dintr-o perioadă în care el se află încă în viaţă, astfel încât cititorii au ocazia nesperată să-l “vadă” din nou. În plus, printr-un artificiu narativ, este adus fugitiv în prim-plan (drept bonus pentru cititorii fideli) şi un Ilie Moromete tânăr, îndrăgostit, de pe vremea când Niculae nu exista.



(În numărul viitor – despre Cel mai iubit dintre pământeni)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara