Pe numele ei adevărat Marie Guyart, Marie de l’Incarnation s-a născut la Tour, grădina Franţei, în 1599, într-o familie de burghezi catolici. Mama era de origine nobilă, iar tatăl era meşter brutar. Familia o căsătoreşte la vârsta de 17 ani cu Claude Martin, un producător de mătăsuri. În 1619 i se naşte un fiu şi tot în acelaşi an îi moare soţul. După o perioadă în care administrează averea fratelui său, ocupând funcţia neoficială de intendent, neplătită, desigur, se hotărăşte să îşi urmeze chemarea spirituală.
Aşa cum va afirma mai târziu, perioada aceasta i-a fost de mare folos. Deprinderile manageriale o vor ajuta să coordoneze activitatea monahiilor pe care le va îndruma în Canada. În 1631 se călugăreşte şi intră în ordinul Ursulinelor. Marie pare să fi uitat de obligaţiile ei materne. Fiul ei, împreună cu alţi copii din sat iau cu asalt mânăstirea unde Marie urma să se despartă pe veci de lume strigând: „Daţi-mi-o înapoi pe mama!” Intervin părinţii iezuiţi care îl iau pe micuţ sub oblăduirea lor şi înlătură orice scrupule ale proaspetei candidate la gloria bisericii catolice. În scrisorile sale, ea mărturiseşte, de altfel, că despărţindu-se de fiul ei, „s-a înmormântat de vie” (35), dar nu întrevede nicio alternativă. În mai 1639, Marie se îmbarcă, la Dieppe, pentru Canada. Conform propriilor mărturisiri, traversarea oceanului nu a fost uşoară, dar inspiraţia divină o ajută să treacă peste toate greutăţile. „Ne-am obişnuit deja cu marea de parcă am fi fost aici de când lumea. O călugăriţă care îşi face datoria pretutindeni se simte bine oriunde, căci obiectul afecţiunii sale este pretutindeni” (55). În august 1639, soseşte la Québec. Nu îşi va mai revedea niciodată patria, dulcea Franţă. În Noua Franţă duce o intensă activitate de apostolat. Se stinge din viaţă în 1672. Este beatificată în 1911.
Scrisorile sale o acreditează ca primul condei al Canadei din punct de vedere cronologic. Marie de l’Incarnation aparţine atât curentului Contrareformei cât şi literaturii coloniale. Impresionează limpiditatea şi claritatea stilului, calităţi tipice spiritului cartezian. Exuberanţele lirice, atunci când apar, se adresează exclusiv Mântuitorului pe care Marie îl consideră „Iubirea ei” (29) sau „dulcea mea Iubire”. Nu este ceva neobişnuit. De la Teresa de Avila încoace, scrierile multor femei mistice abundă în astfel de ambigue chemări. Impresionează resemnarea, dăruirea cu care epistoliera acceptă toate greutăţile pentru că este convinsă că activitatea ei este spre binele celor găsiţi în Noua Franţă. Într-o scrisoare adresată Ursulinei Marie Buisson, Marie de l’Incarnation îi mărturiseşte acesteia că „se roagă Domnului să o stăpânească pe deplin” (66). Referinţele trupeşti sunt şocante atunci când se referă la trăiri care se doresc a fi doar spirituale. Bucuria cea mai mare a Mariei este câştigarea de noi suflete pentru Domnul, aceste suflete vor înlocui pe îngerii apostaţi.
Odată sosite în Québec, călugăriţele vor avea bucuria de a beneficia şi de primele adăposturi destinate noii religii. Binefăcătoarea lor, d-na de la Peltrie, ar vrea să cheltuiască mai mult pentru ele, dar părinţii „nu îi permit să acţioneze după cum o îndemna zelul ei” (56), ceea ce sugerează anumite contradicţii între pragmatism şi avântul misionar.
Opera de convertire a „sălbaticilor” începe foarte curând după sosire. Marie remarcă memoria scurtă a indienilor. Ei uită foarte repede tot ceea ce îi supără (63) – nu e cumva aceasta o strategie pentru a face mai suportabilă captivitatea mai mult sau mai puţin mascată în care ei trăiesc la mănăstire? Epistoliera mai remarcă şi spiritul lor melancolic, accentuat dacă li se ia libertatea de a circula unde şi cum vor. După ce remarcă succesele în „francizarea” tinerelor hurone sau algonquine, Marie de l’Incarnation nu uită să adauge şi dimensiunea strict materială a operaţiunii. Fiecare „civilizare” costă cel puţin două sute de livre. Dar operaţiunea trebuie continuată, a intervenit politicul. Regele Franţei a dat dispoziţie ca „francizarea” (a se citi aculturarea) să fie intensificată deoarece Maiestatea Sa vrea să-şi extindă stăpânirea asupra unui popor „şlefuit” (71). Băştinaşii trebuie educaţi în spirit creştin şi francez. Alfabetizarea şi aculturarea (a se citi, deprinderea cu modul de viaţă european) sunt obligatorii. Ele devin mărcile omului civilizat.
Om al epocii sale, Marie de l’Incarnation nu pune defel la îndoială superioritatea Europei, a Franţei, a religiei pe care o reprezintă faţă de cultura, limbile sau spiritualitatea băştinaşilor. Ea vorbeşte despre reuşite matrimonii între francezi şi băştinaşe, dar acestea nu sunt posibile decât pe fondul unei aculturări a femeii. În rest, convingerea nestrămutată a Mariei este că băştinaşii canadieni pot deveni un soi de francezi de gradul doi, după ce au trecut prin procesul domesticirii. Interesant document de epocă şi mentalitate, scrisorile Mariei de l’Incarnation sunt extrem de importante pentru istoria (literară) a Canadei şi pentru a înţelege modul în care Occidentul a ajuns să domine mari întinderi ale planetei. Cohortele de imigranţi care iau astăzi cu asalt Lumea Întâi sunt rezultatul avânturile civilizatorii declanşate pe vremea Mariei de l’Incarnation. Imperiile coloniale au stârnit fluxuri şi refluxuri de populaţie ale căror efecte le vedem până astăzi. Convingerilor celor ca Marie de l’Incarnation că trebuie să-şi răspândească crezul pretutindeni în lume, le corespunde astăzi curajul disperat al emigranţilor care vor să ajungă, cu orice preţ, în Occidentul tuturor binefacerilor lumeşti.
