Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Marie-Rose de Mircea Mihăieş


Există perioade când jurnalistul înhămat la cotiga unei rubrici simte că nu mai poate scrie. Cuvintele nu-l mai ajută, iar realitatea s-a prăvălit şi ea într-o rână, somnolând plictisită. Astfel de intervale se instalează mai ales vara, când instituţiile statului trag obloanele, iar vedetele vieţii publice se ascund pe la vilele de vacanţă ori pe plajele mărilor exotice. Te umflă râsul, pe acest fundal, văzându-l pe Năstase făcând eforturi titanice să prezinte drept o mare victorie o vizită înghesuită spre miezul nopţii la curtea noului ţar kremlinez. Că nu ne plac ruşii, ori că, la rândul lor, nici ei nu mor de dragul nostru, probabil e adevărat. A te gudura, în aceste condiţii, pe lângă nişte politicieni cu apucături de gangsteri doar pentru că eşti în gravă pană de imagine nu înseamnă decât a te prăbuşi mai adânc în grotesc.

Sătul de anormalitatea în care se scufundă periodic (şi anume, când ia condeiul în mână) precum într-un hârdău cu zoaie, jurnalistul visează la oaze de normalitate şi linişte. De ani de zile, tânjesc după un subiect despre care să scriu cu drag - şi acel subiect să nu fie o carte sau o ţară pe care am vizitat-o. Mi-ar plăcea să scriu despre ceva nespectaculos, obişnuit, firesc, dar care să fie totodată excepţional. Or, până acum, normalitatea n-a fost, în articolele mele, decât palida excepţie. Şi nu din sete de senzaţional ieftin sau din vreo dominantă mizantropică prost gestionată a caracterului meu. Pur şi simplu, pentru că din poziţia în care mă aflu aşa se percep lucrurile. Nefiind un autor de ficţiuni şi neposedând o imaginaţie debordantă, transcriu ceea ce văd şi aud.

"Tu chiar nu eşti capabil să descoperi nimic frumos în lumea asta?", mă întreabă adesea cunoscuţii. "Tu n-ai decât memoria răului - aşa cum magistrul tău, Manolescu, n-o are decât pe aceea a binelui - că mă şi mir de ce-ţi publică articolele alea pline de grobianisme, faulturi grosolane şi otrăvuri!" Nu ştiu cum să mă apăr de astfel de acuzaţii. În exterioritatea lor, ele sunt, mai mult ca sigur, legitime. Dacă iau, însă, drept reper valorile în care cred - onoarea, justiţia, democraţia (ştiu, sună pompos ca dracu'!)-, simt că am şi eu mica mea dreptate: prea îşi bat joc mărimile zilei de tot ce înseamnă normalitate, generozitate, inteligenţă şi bun simţ.

Caut de mai multă vreme un personaj care să întruchipeze în viaţa publică românească măcar o parte din aceste calităţi. Calităţile există, cu siguranţă. Există, dar sunt prost distribuite: de-aceea, vei vedea adeseori oameni inteligenţi completamente lipsiţi de caracter, şi proşti plini de bunăvoinţă; savanţi cretinizaţi de invidie şi inculţi cu impulsuri de generozitate; farsori mustind de farmec şi oameni raţionali emanând o mortală plicticoşenie; tineri bătrâncioşi, acriţi de cum s-au născut, şi bătrâni în care pâlpâie, deşuchiat, plăcerea de-a trăi. Şi aşa mai departe. Ceea ce caut nu se prea găseşte însă nici la televizor, nici în paginile ziarelor şi nici în instituţiile la care omul obişnuit face apel: şcoala, primăria, spitalul, banca, tribunalul, poliţia, supermarketul. Se găseşte (dacă nu s-o fi terminat şi acolo!) printre oamenii simpli, printre locatarii blocurilor sau ai cartierelor mărginaşe, cărora nu le-ar trece însă în vecii-vecilor prin cap să fie altceva decât sunt: oameni.

Tot acest preambul riscă să micşoreze, şi nu să mărească, imaginea personajului despre care mă gândesc de mai multă vreme să scriu. Cu atât mai mult cu cât nu e vorba nici de un politician, artist sau fotbalist, şi nici de-un om obişnuit - în sensul categoriei pomenite mai sus. E vorba de-o femeie care, în percepţia mea limitată şi înclinată spre bagatelizare, ilustrează această parte mai bună din noi. Se numeşte Marie-Rose Mociorinţa şi, asemeni multor români, nu am văzut-o decât la televizor. Nu cunosc suficiente detalii din biografia ei. Nu ştiu ce-a studiat, nu ştiu dacă e bogată sau săracă. Nu ştiu cu precizie ce face în România şi cât timp petrece aici. Nu-mi dau seama dacă e cultivată sau doar inteligentă. Într-un cuvânt, am o informaţie vagă despre ceea ce se numeşte "eul biografic" al acestei uimitoare doamne.

Văzând-o doar la televizor, nici măcar nu-mi dau seama dacă e frumoasă ori numai "expresivă". N-aş şti să spun ce vârstă are şi ce experienţă de viaţă. Oricum, e o femeie tânără. Constat doar că fiecare din cuvintele ei pare să vină de undeva de departe, dintr-o lume perfect normală, unde omenia era omenie şi onoarea onoare. Las de-o parte farmecul cu totul neobişnuit şi feminitatea primejdioasă pe care le răspândeşte, menite să-ţi diminueze spiritul critic. Însă chiar citite prin reviste, propoziţiile sale au o pregnanţă şi o calitate indiscutabile. Totul emană echilibru, armonie interioară şi - iată un cuvânt pe care l-am uitat! - bunătate. Marie-Rose Mociorniţa pare pogorâtă printre noi, într-un moment de ciumă a minţii, pentru a ne reaminti că nu suntem neapărat fiare. Că există şi altfel de relaţii umane decât cele dictate de mojicie şi rapacitate.

Discutând cu egală dezinvoltură şi cu un indicibil şarm, cu un calm aproape inimaginabil în isterica lume românească, despre subiecte de interes public sau privat, Marie-Rose Mociorniţa poate constitui modelul de normalitate de care avem nevoie. Ultimii ani au impus pe ecrane două tipuri feminine: fie vampa cu creier de bibilică, dar cu "craci" devastatori şi silicoane magnetice, fie muierocul cu glas tunător şi maniere de plutonier ce l-a surprins pe răcan dormind în post. Sună jenant s-o contrapun pe Marie-Rose Mociorniţa acestor categorii - dar asta e lumea în care trăim. Cu atât mai mult, feminitatea ei plină de căldură, pe jumătate vulnerabilă, pe jumătate trăgându-te de mâneca lucidităţii, nu te lasă indiferent.

Am notat în fiecare din emisiunile ei imensa cantitate de lucruri, când grave, când patetice şi când de-a dreptul tragice despre care vorbeşte cu un firesc de-a dreptul halucinant. Despre eşecurile proprii, despre calvarul părinţilor şi bunicilor, despre bolnavii de cancer, despre "îndrăcirea" societăţii contemporane, despre farsa politică şi escrocheria la scară mare, devenite însăşi esenţa lumii româneşti. N-am văzut-o, însă, nici o clipă doborâtă de amărăciune sau resentiment. Nici când evocă abuzurile inimaginabile ale comunisto-securiştilor, nici când povesteşte dramele de familie, feminitatea sa dogoritoare nu se diminuază cu un miligram.

Într-o ţară guvernată prin televizor, în care orice puberă vrea să fie Britney Spears, sau măcar Andreea Marin, în care idealul estetic a devenit buricul gol şi mijlocul de locomoţie preferat "decapotabilu' lu' tata", există riscul ca Marie-Rose Miciorniţa să facă figura unei călugăriţe rătăcite într-un bordel. Ei bine, nu e aşa. Intensitatea şi decenţa cuvintelor ei, severitatea înmuiată în mirodeniile bunătăţii anulează într-o clipă tot carnavalul bolnav în care ne complacem vicios. Ascultând-o, nu-ţi mai vine, pur şi simplu, să faci porcării. Vocea ei calmă, de-o hipnotică monotonie, modulată doar de câte un râs scurt, tandru şi insinuant în acelaşi timp, are vigoarea unui ordin rostit de comandant în ajunul unei bătălii decisive. Nu mă miră că la emisiunile ei prompterul televizoarelor înfăţişează mesajele atâtor femei care-ar dori să-i urmeze calea.

Ce-ar mai fi de zis? Că nu e totul pierdut, atâta vreme cât astfel de personaje vii se află printre noi. Că mai există speranţa de a ne cuceri normalitatea, oricât de atroce ar fi asediile prostiei, nebuniei şi lăcomiei. Că frumuseţea poate salva lumea - spus-a Dostoievski -, iar bunătatea, întrupată şi în vibraţia stranie, în încăpăţânarea delicată de a crede în bine, în chimia învăluitoare şi irezistibilă a câte unei femei precum Marie-Rose Mociorniţa ne mai dau o nesperată şansă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara