Poezia lui Adi Cristi, chiar şi
aceea elegiacă, a fost mereu
supusă presiunii realului,
zgomotelor sale înregistrate
şi de prozator ori jurnalist;
acum, în cea mai recentă carte,
Poemele de dincolo de mine
(Editura 24:ore, 2016), strigătul e
şoaptă, cîntecul care extrage fiinţa
interioară, „zăcămîntul” unde se află,
în fapt, poezia; „Su lina/ îmbracă
lumina/ Adînci rădăcini prin nisip/
cutreieră-n larg/ ca şi cum/ marea
aceasta-i legată de ţărm/ cercel cu
adînci nestemate/ cu ochii tăi ţintuiţi/
pe imensul departe/ Su lina lumina/
Su lin din suspin” (Poem scris exact
în punctul în care marea se prinde
de ţărm asemenea unui cercel).
Poemele cărţii sînt, cum se spune în
unul din primele texte, poeme
pentru cîntec, structurate în nuclee
tonale („Ană, scoate ochiul din iarnă/
În miez de vară, alungă-l afară/ Zidită
în gheaţă, cu lacrima creaţă/ Zbîrcită-i
lumina, şi vina-i bat-o vina!”, scrie
Adi Cristi în Poem cu Ana pe cînd
era de nescris), adoptînd, adesea,
metrica speciilor majore ale liricii
populare, recuperând baladescul, pe
o linie care începe cu Ştefan Aug.Doinaş
şi continuă cu Mihai Ursachi şi Horia
Bădescu: „Ai intrat la mine-n gură/
Ană scoasă din Natură/ Prinsă de
mijloc de-albină/ Vis ce sufletu-mi
dezbină/ Ană, Ană vino-n palmă/
Lasă-mă să-ţi fiu doar haină/ Să simţi
cît de caldă-i vocea/ Cum fiorul te
trecea/ Pînă cînd seamă să-ţi dai/ Că
mă ştii şi mi te dai/ Ană, Ană, azi
ieşeană/ Sari din versul lugojană/ Nu
mai vii la nici o şură/ Aşteaptă pe
cin’te fură/ Eu mi-s hoţul, tu eşti Ana/
Eu te prind, tu îmi dai palma/ Ană,
Ană ce-ai făcut/ De cînd nu te-am
cunoscut/ Că-mi eşti dragă, de-ţi sunt
drag/ şi te-nvăţ să treci de prag/
să-mi rămîi în casă focul/ care mi-a
adus norocul/ focul care m-a topit/
pus sub vreascuri de iubit/ Ai intrat
la mine-n casă/ Ană veşnic de frumoasă/
Smulsă din visul cu zîne/
Printre vin şi printre grîne/ Pentru
azi şi pentru mîine/ Să hrăneşti un
om şi-un cîine” (Ană, Ană de dojană).
Unul din semnele poetului adevă-
rat a fost, de la Eminescu pînă azi,
(şi) acela al prelucrării limbajului
poetic, al încercării lui, ca într-un
laborator de probe seismice; Eminescu
fixa, prin poezie, în limba română,
raportul tensional, mai mult decît de
nuanţă, dintre timp şi vreme, privire
şi vedere; Adi Cristi scrie, acum, că
marginea mării nu este totuna cu
ţărmul acesteia. La margine, acolo
unde pare a sfîrşi totul, începe, ca
într-o nouă geneză, lumea cealaltă,
unde fiinţa pătrunde îngemănată, în
eros şi în blitz-ul vederii secunde:
„La marginea mării poate să înceapă/
Lumea cealaltă/ dacă împrejurul tău
apa/ îţi vine perfect/ ca o rochie de
seară/ învolburată/ şi adînc decoltată/
sînii pot fi ghiciţi uşor/ mai jos de
ţipătul pescăruşilor/ sau de cît ne
îngenunchează apusul/ direct în
semnul crucii care ne îmbracă/ uimirea
şi speranţa/ că nu suntem singurii
rămaşi pradă vieţii/ Alături de noi/
mai există şi marea/ cu orizontul şi
adîncurile ei/ aşa cum/ pe marginea
trupurilor începe dezmeticirea/
respiraţiei gură la gură” (Poem despre
marginea mării); marginea e orizont
şi adînc, teluric şi cosmic, val şi
pescăruş – o altă unitate spaţiu-timp,
a iubirii, unde îngerii înşişi au „clipe”,
intrînd, îngemănaţi, în Unu, în logica
altei lumi, în durata ei de dincolo
de vremea de aici a secundelor fiinţei:
„Fă-mă să-mi simt umbra/ legată de
mine/ cum se mai simte cuvîntul/
legat de poem/ sau robul din mine/
legat de iubire/ Treci pe deasupra/ a
tot ce are şi un dedesubt/ fără ca
cineva să te atingă/ umbră de neatins/
Scoală-mă/ cum Lazăr a fost trezit/
din mormînt/ şi lasă-mă să învăţ să
fiu pasăre/ cu aripa aşezată pe părul
tău despletit/ învăţat a fi zburător/
cum mai poate fi o clipă de Înger”
(Pot fi umbra poemului scris despre
tine). În replică, ţărmul e limita,
finalul, locul unde eşuează corabia
cu catargele rupte, pînzele sfîşiate
şi echipajul ucis; la ţărm, lumea
aceasta se desparte de lumea cealaltă,
a marginii de unde încep zariştea,
orizontul, departele, îndepărtarea
care ”se pune între noi”: la margine-
ţărm sînt cele două începuturi ale
fiinţei, înspre pustia lui Cain ori
dincoace, în nemarginea de unde se
deschid înaltul şi adîncul trăirii pe
care o caută aceasta: „Te prind de
mînă/ şi toată Marea mi se prelinge/
printre degete/ cu lacrimile tale
adăugate/ Nu mai e loc de nici o
furtună/ de nici o tristeţe întoarsă la
mal/ cu catargul rupt şi pînzele sfîşiate/
cu echipajul ucis şi cu tine vîndută/
Sclavă a inimii mele/ Se prelinge
printre pleoapele tale/ marea nesfârşită/
dar atît de mică şi de neluată în seamă/
pe cînd îndepărtarea se pune între
noi/ cum se mai pune/ lumea aceasta
faţă de lumea cealaltă/ cum se mai
pune trupul tău/ peste umbra trupului
meu” (Poemul celor două începuturi).
La marginea mării sînt înălţarea,
zborul spre înalt, pînă la „cuibul
Măiestrei”; la ţărm, unde se desparte
uscatul de ape, păsările „cad cu aripile
frînte”.
Cîteodată, departele se află în
gheţurile hiperboreene, în „gheţarul
îndepărtărilor”, cum se spune în Poem
desţelenit să iasă iubirea la suprafaţă,
de la margine se poate privi ceea
ce nu se vede, într-o altfel de zi:
„Într-o zi aiurea bine de tot/ am
deschis ochii/ privind la ceea ce nu
se vede/ (prin gaura de chei a pîntecului/
sleit de atîta facere)/ Eram cît să nu
fiu în deşteptare/ în braţe te strângeam/
cu trupul asuprit de aer/ cu mîngîierile
lăsate la voia întîmplării/ frunze
căzătoare trecute/ în voia paşilor
rătăcitori/ Într-o altfel de zi aiurea
bine de tot/ am deschis ochii/ fără
să-mi dau seama/ dacă e vorba de
naştere sau de moarte/ Totul în jurul
meu gravita/ eram altul, erai alta/ cît
de perfidă a ajuns lumea/ într-o altfel
de zi.../ Mai bine mă trezesc unde
sunt sigur/ că tu mă aştepţi/ în faţa
ceştii aburinde/ cu poemul prins sau
surprins/ asupra facerii” (Poem posibil
să fi fost scris într-o moarte clinică).
În Poemele de dincolo de mine,
marginea nu e doar a mării, chiar
dacă acolo se în-fiinţează erosul („Doar
înspre Apus talpa mea/ strivea castelul
unei zile flămînde de Soare/ cu aceeaşi
dezinvoltură cu care/ mai apoi/ te
aşezam pe turnul de la sud/ şi pe cel
de la nord/ încercînd/ să domesticim
noaptea/ sau dorinţele vinovate/ de
sălbăticirea aerului dintre noi” –
Poemul castelului de nisip); marginea
e şi a luminii, dar acolo se instalează
clipa înserării, pierderea, surparea,
trecerea în mineral (Poem de tristă
amintire), pentru ca marginea ochiului
să despartă „oglinda de mult ruginită”
de largul unde „lovesc valuri”, iar
corăbiile „nevăzute de cei de pe mal”
ard în flăcări, în lupte „pe viaţă şi pe
moarte”, cum scrie Adi Cristi în
Poemul despre largul ochilor tăi. Este,
fireşte, şi marginea timpului, care
desparte viaţa de moarte, Raiul de
Iadul pe care poetul, un alt Ivan
‘Turbincă, le „explorează”, adesea
cu umor şi ironie, în secţiunile finale
ale cărţii, Ieşirea din Iad şi Fuga
din Rai: din Iad iese pentru că noul
Ivan Turbincă se joacă acolo, păcălind
moartea, iar din Rai fuge pentru că
acolo va fi ajuns la vremea cînd „merele
începeau să se coacă în pom”. Pe
această margine subţire care desparte
pentru a uni viaţa şi moartea, multe
din poemele lui Adi Cristi se circumscriu
metaforei obsedante a învierii lui
Lazăr din mormînt; chemarea biblică
– „Lazăre, vino afară!” – e, aici,
chemarea, învierea poemului din
„zăcămîntul” aflat în mormîntul
poemelor încă nescrise: „Vino, e
timpul!/ Cuvintele mi se termină/ Nici
salivă nu mai am/ Totul dă semne de
odihnă/ şi oboseala începe/ să curgă/
cum mai curge pîrîul/ nervos şi iute/
năvalnic şi tumultuos/ e partea mea/
de amintire/ cea mai dragă/ cu fotografii
ilustrate/ cu depuneri de mărturii/
sub jurămînt/ Nu plecaţi!/ Voi reveni
cu următorul poem/ Aşa cum Lazăr
a revenit/ ieşind din mormînt” (Poem
cu Lazăr ieşind din mormînt).
Cum se întîmplă în toată poezia
lui Adi Cristi, şi în Poemele de dincolo
de mine miezul se află în relaţia erotică,
aceea spusă, în-fiinţată în şi prin
poezie, unde fiinţa caută identificarea
(„numele tău se termină cu numele
meu”, se spune în Poemul numelui
meu), re-unirea la marginea mării
(timpului, luminii, lumii, ochiului),
lăsînd ţărmul şi moartea care pîndeşte
acolo „prin împrejurimi”; corabia,
valul, marea sînt „vehiculele” erosului
care, în poezia lui Adi Cristi, înseamnă
substituire, o continuă descoperire a
jumătăţii care să (re)compună întregul
pierdut: şi pentru că „ea”, Ana e poezia
însăşi, relaţia erotică e, în fapt, ars
poetica: „Poemul este mai mult de
atît/ şi mult mai puţin/ decît vor
aşteptările/ Poemul este atît – cînd
nu te aştepţi/ Şi nu va fi niciodată
poem.../ cînd crezi că ai prins/ nemurirea
în vers/ Tot ceea ce-ţi seamănă/ este
poezie/ cum falsitatea te-mbracă-n
ridicol/ şi nu te lasă cu ochii pradă
vulturilor/ fără a aştepta răsăritul sau
apusul cuiva/ să prindă aripi” (Poem
despre ars poetica). T.S.Eliot credea
că „un poem, sau un pasaj dintr-un
poem, tinde uneori să se realizeze
întîi ca un anume ritm şi abia apoi
ajunge să ia forma expresiei verbale”;
pe urmele sale, Adi Cristi scrie că
iubirea, adică poezia, substitutul
acesteia, se află, înainte de sintaxa
poemului, într-o părere, o stare, un
fior, un cîntec, o închipuire, un vis,
un sunet, scrise, eventual, pe vînt,
pe aer sau pe frunze: „Scriu acest
poem pentru tine/ să-ţi fie singura
mărturie/ că ştiu că eşti blondă şi mult
mai frumoasă/ decît te-am visat/ pe
cînd erai o părere/ o stare/ un fior sau
un cîntec/ pe cînd erai gestul meu de
a te şti/ încîntătoare/ zidită în mine,
ca într-o mănăstire/ sau pur şi simplu
ca ochiul meu/ îndepărtat pe mare”
(Poem pentru tine); „erai o închipuire
de-a mea/ o nebunatică stare de vis”
(Poemul Anei fără ştirea ei); „poemul
acesta mergînd mai departe/ şi mai
departe/ tot mai departe/ pe tărîmurile
în care/ Don Quijote continuă lupta
cu morile de vînt,/ pe cînd poemul
acesta/ continuă să creadă că va fi
scris pe vînt/ sau pe aer, pe frunze
sau pur şi simplu/ va rămîne sub formă
de sunet” (Poem cîştigat pe cîmpul
de luptă pe cînd eu eram Don Quijote):
marginea-ţărmul, poemul-iubirea
sînt numai întrucît vor fi fiind scrise
şi citite: „Mă las ţie!/ Chiar dacă de
mult sunt doar cuvinte/ dresate cuvinte/
sub formă de poeme/ (doar de poeme
născute cu acte în regulă)/ eu mă
las ţie/ să mă răsfoieşti/ cum n-ai mai
răsfoit partea aceasta de iubire/
niciodată/ învăţîndu-mă pe de rost /
voi rămîne al tău/ şi dincolo de munte/
şi dincolo de ape/ şi dincolo de
viaţa/ care ne priveşte în ochi/
hipnotizîndu-mă într-atît/ încît nu-mi
mai dau seama/ dacă sunt viu/ sau
nu mai sunt mort!” (Poem de lăsat
Anei). Cu Poemele de dincolo de
mine, Adi Cristi înnoieşte, în chip
radical, modalităţile de expresie şi
orizontul tematic ale spaţiului său
liric.