„Senzual şi galant, patetic şi burlesc, jovial şi blazat, instinctiv şi lucid, prozaic şi manierist“ (Nicolae Manolescu), „superb caligraf“ (Marin Tarangul), poet al increatului şi „obsedatul naşterii în lumea aceasta a jocurilor mecanice“ (Cornel Ungureanu), explorator prin „realul vîscos sau grotesc al optzeciştilor“ (Dan Cristea), păstrîndu-se „fără abatere în marginile lirismului“ (Lucian Raicu), cu deviza „atîta dramă, cîtă melodramă“ (Gheorghe Grigurcu), protagonist „între cei care au instaurat un nou climat al rostirii adevărurilor poetice“ (Ştefan Aug.Doinaş), Ovidiu Genaru a fost plasat de critica de întîmpinare, prin poezia sa din Nuduri, Poeme rapide, Am mai vorbit despre asta, Madona cu lacrimi, Goana după fericire şi, mai ales, din Patimile după Bacovia, în imediata vecinătate a paradigmei literare optzeciste; aventura lirică, între aceste repere, continuă şi în ultima carte, Grafitti Afişe. Insomnii (Editura Ateneul Scriitorilor, 2014). În fiinţa vie a oraşului - iar Bacăul lui Ovidiu Genaru e asemeni Bucureştilor lui Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Traian T.Coşovei, Iaşilor lui Lucian Vasiliu şi Nichita Danilov ori Clujului lui Ion Mureşan şi Marta Petreu–, poetul (re)descoperă valoarea fragmentului, aspectul searbăd, dar şi „sarcina“ poetică ale unui cotidian descompus în grafitti şi afişe, într-un înveliş sumar, precar, de hîrtie, alături de insomniile tuturor spaimelor şi de născocirile profunzimilor: împreună cu figurile lirice convenţionale ale Mariei şi motanului Zoro: „Nu ţi-a plăcut că urbea e plină de mîzgălituri pe ziduri./ Mie da./ Croncăneli ale nopţii oraşul gîndeşte/ oraşul e om sub acoperire cifruri limbaje/ şi chiar şi filozofări de doi lei/ conspiraţia şi pînda./ Fără pansamente fără iod cu acizi/ cu incizii adînc distilate grafitti povestesc/ alchimiile întunericului/ lumina putrefactă din tomberoane din care exultă/ alcoolul îngerilor. Sau crima./“ (Grafitti ilicit).
Lumea de carton, cu înlocuitori – flori de plastic, o foaie de cort în loc de „cerul înstelat“ şi vise înşiruite pe benzi desenate - e una a spectacolului, a circului cu măşti şi „rînjetul saltimbancilor“, cu manechine şi aplauze pentru nişte actori surpaţi în cabotinism: un teatru al deşertăciunilor, unde costumele au un „tighel argintiu“, decorul e construit cu stampe de epocă obosite şi chipuri pe ziduri, regizorulactor e un „satir arhibătrîn din Bacău“, jucînd farsa sibariţilor, a unui „Cehov de Moldova“, năruit în trîndăvie, lux, calm şi voluptate, dar şi în kitsch-ul grotesc atoatebiruitor: Acesta e spaţiul liric; timpul e al vremurilor gri la margine de negru, cum spune Ovidiu Genaru în „Afiş 3 “, fie că acestea fixează cotidianul derizoriu, fie că sînt regăsite într-un trecut îndepărtat, cu realităţi şi fantasme din pompierie marxistă“. Unitatea spaţiu-timp din lirica lui Ovidiu Genaru e a marginalităţii şi a unui departe de neatins: fiinţa (supra)vieţuieşte la margine de negru, într-o „climă de margine“, cu un diamant neverosimil, „de margine“, şi el. Nici „viaţa la ţară“ nu face excepţ ie; e în aceeaşi culoare ca şi oraşul, în fermecătorul gri de Bacău.
În fond, protagoniştii poemelor ”pe un schelet epic inteligibil“, cum remarca, altădată, Radu Călin Cristea sînt, în Grafitti. Afişe. Insomnii, ca în întreaga lirică a lui Ovidiu Genaru poetul şi poezia; într-un veac al imitaţiilor de imitaţii şi cu visarea viselor, ”veac bordel” în care sunt conserve de conserve, cum scrie în Afiş 7, într-o „lume de ora 17“, sub zodia lăcustei, unde se joacă mereu aceeaşi farsă la teatrul deşertăciunilor, cu singurul punct de sprijin în melancolia unui „Cehov de Moldova“ şi în „plictiseala de peşteră“ a lui Bacovia (frumos, adevărat, unic e portretul „spiritului locului“, scris în Grafitti strada Bacovia nr. 13), poetul e ultimul mohican al unei generaţii calofile şi printre înaintemergătorii optzeciştilor: iată arta sa poetică: „Fără să ştie/ omul emite un crin călător peste veacuri./ Să tăiem/ capul vîntului să auzim pelegrinul bătînd/ fantomatic la porţi. Atunci rana lui se vindecă./ Absenţă care-l aşteaptă/ neant ospitalier. Rătăcitorul se întoarce/ mereu. Ajunsul pleacă să-şi caute rana/ fără de care nu poate trăi./ Fie şi în fermecătorul gri de Bacău./ Fie oriunde./ Poezie cu lustru epoca ta a trecut./ Vrem sunet de pietriş mînuit cu lopata. Vrem/ asprimi./ Iubiri gonflabile. Nevrozele deriziunii,/ Vrem un trecut imprevizibil. Contestăm./ Nu ştim ce anume. Dar vrem./ Tu ai rămas ultimul mohican liric./ Îmbătrînim generaţie calofilă./ Speranţa e în vidanjori?/ Noapte bună. Mîine mai vorbim la o cafea“ (Ultimul mohican liric). Pe curînd, aşadar, la o altă cafea, la Cafeneaua subiectelor, unde se ţes, încă din anii ‘80 ai secolului trecut, poezia şi proza unui scriitor admirabil.