Ozana Cucu- Oancea (coord.), Marea scriitorilor. Între Olimp şi zidul Puterii,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2012, 316 pag.

Sămânţa acestui volum despre Casa Scriitorilor de la Neptun o reprezintă un mai vechi proiect sociologic al Ozanei Cucu-Oancea, din timpul studenţiei. Dar Marea scriitorilor este (în ciuda scurtei introduceri a coordonatoarei, în care se prezintă un istoric obiectiv al Casei de creaţie şi odihnă „Zaharia Stancu”) o culegere de amintiri despre o lume dispărută. Vila de la Neptun, construită iniţial pentru Ioan Gheorghe Maurer, şi aripa nouă, hotelieră, adăugată ulterior, încă există – proprietate a U.S.R. S-a pierdut, însă, atmosfera de colonie estivală a scriitorilor. Alte vremuri, alţi oameni...
În aceste condiţii, nu este de mirare că nostalgia se revarsă în valuri, fie că citim rememorări ale scriitorilor care, în comunism, frecventau Casa de la Neptun, fie ale copiilor acestora, ajunşi, unii, ei înşişi scriitori. O adevărată pagină de literatură creează, în evocarea sa sintetică, Eugen Negrici: „Aveai ocazia să-i vezi dezbrăcaţi, binedispuşi, chefuind aiuritor, copilărindu-se, dedându-se unui soi de haimanalâc fermecător pe nu puţini dintre cei ale căror chipuri figurau în manuale. Era, într-un fel, un prilej de demitizare şi reumanizare a zeilor Olimpului. Nu aş putea spune că am păstrat mult timp postura de observator uimit. M-am adaptat neobişnuit de repede obiceiurilor tribului, căci forfota din jur semăna izbitor cu forfota dintre colibele unui trib african: mulţimea copiilor tăvălindu-se pe iarba de sub merii curţii laolaltă cu câinii şi pisicile restaurantului, tinerii războinici schimbând impresii şi visând la viitoare lupte literare, fete vizibil şi perpetuu disponibile, bătrâni înţelepţi depănându-ş i amintirile eroice şi făcând încă planuri «din cuţite şi pahară». Deveneam, într-adevăr, pentru un timp, o societate tribală închisă, ale cărei fapte cotidiene se transformau repede în poveşti, legende, bârfe, anecdote transmise din gură în gură, un veritabil folclor al seriilor care, însumate, dădeau folclorul verii aceleia”. Dincolo de meandrele subiective ale memoriei, figuri pitoreşti, întâmplări şi „cutume” ale „tribului” scriitoricesc revin de la un text la altul: volubilul Fănuş Neagu, fentând mereu vigilenţa familiei pentru a bea alcool, distinsul Horia Lovinescu şi paharele sale cu apă şi vodcă (primul, mic, al doilea, mare), Mircea Dinescu, scamator şi pescar, prieten al copiilor, Mircea Sântimbreanu, un uriaş blând plimbându-şi pechinezul, discretul Marin Sorescu, făcându-le portrete celorlalţi, înotătorul olimpian Octavian Paler ş.a.; aterizarea unui ceainic de la etaj (făptaşul – Platon Pardău, deranjat că nu putea să scrie din cauza gălăgiei), furtul salamului ardelenesc al lui Gheorghe Schwartz (o şotie povestită în două variante diferite), cinele cu scoici adunate de Corneliu Leu, jocurile maturilor (de la table până la poker pe bani), ale puştimii (de la şeptică la whist), dar şi mersul la bowling, jocuri mecanice, minigolf, plimbările pe faleză, până la gardul lui „nea Nicu”, etalarea toaletelor feminine, ieşirile la barurile şi discotecile din împrejurimi (inclusiv la cârciuma „Cireşica”), meciurile de fotbal, concursurile de Miss, de recitări, balurile mascate pentru cei mici, fel şi fel de năzbâtii, libaţii, îndrăgostiri şi... câte-n lună şi-n stele. Spiritul acesta al Casei de la Neptun se datora unui sentiment al apartenenţei la breaslă, al frăţietăţii (în pofida inerentelor discordii, polemici, invidii etc.) şi al unei uimitoare libertăţi. Libertatea era, fireşte, cu voie de la autorităţi, ochiul Securităţii veghea şi aici, dar scriitorii se învăluiau în această iluzie a unui spaţiu al minunilor ca într-un cocon protector. Fiecare devenea o Alice care se bucura de Pepsi, de mărci străine de votcă, de fructe de mare, de program prelungit de distracţie.
Astăzi, tradiţia sejururilor scriitoriceşti de la Casa „Zaharia Stancu” e pe cale de a se pierde. „Nu poţi să-i duci cu forţa”, spune Nicolae Manolescu. Actualul preşedinte al U.S.R. este însă preocupat să fie păstrată măcar memoria locului, noii vizitatori, străini de literatură, să ştie că vila de la Neptun nu este un hotel oarecare, ci un martor al vieţii de vacanţă a scriitorilor de altădată. La fel de important, în acelaşi sens al conservării trecutului, rămâne şi volumul realizat prin pasiunea şi sârguinţa Ozanei Cucu-Oancea. Nouăzeci de oameni vorbesc despre o mare comună, a scriitorilor, şi despre o mare numai a lor. Mărturisesc că am plimbat cartea aceasta cu mine la mare (nu la Neptun), cu gândul că ar fi o lectură potrivită pentru un asemenea concediu. N-am citit un rând acolo: marea mea, de oriunde, e visare pură.