Yang Jisheng, fost jurnalist la agenţia China nouă, actualmente redactor-şef al publicaţiei „Annales chinoises”, a publicat recent în Franţa o carte foarte documentată despre marea foamete dintre 1958 şi 1961 din China lui Mao, care a dus la moartea a milioane de oameni. Cartea n-a putut apărea la Beijing. Convins el însuşi în tinereţe (e născut în 1940) de doctrina maoistă, a descoperit adevărul târziu, când a avut acces, ca ziarist, la surse secrete privitoare la epoca „Marelui Salt înainte” şi a „Revoluţiei Culturale” din anii 1960, pe care le trăise, ca mulţi alţii, orbit de propaganda regimului. Agricultura fusese dintotdeauna resursa cea mai importantă a Chinei. Colectivizarea forţată începută în 1958 i-a transformat pe ţărani în şerbi, autorităţile confiscându-le toată producţia, rod al muncii lor, în folosul armatei şi al politicii de industrializare rapidă. Bucătăriile familiale au devenit cantine populare, dar, cum statul punea mâna pe tot, ţăranii nu au mai avut foarte curând ce mânca. La propriu. Doar scoarţa copacilor, găinaţul păsărilor, cărbunii, caolinul şi, în câteva zeci de mii (!) de cazuri bine documentate, carnea cadavrelor umane dezgropate. Canibalismul acesta n-a fost niciodată pedepsit de autorităţi, teribil de vigilente, în schimb, când bănuiau că li se ascunde un cocean de porumb: atunci se dovedeau teribil de severe, dându-le foc nenorociţilor care se opuneau confiscării sau lapidându-i fără milă. „În cursul anilor 1960, întreaga Chină părea să fi înnebunit, spune Yang Jisheng într-un interviu. Oamenii îşi pierduseră orice conştiinţă morală. Religia, legăturile de rudenie sau de vecinătate, totul a fost distrus”. Crime asemănătoare au existat şi în Rusia sau Ucraina în timpul stalinismului. Ceea ce le face încă şi mai atroce, dacă atrocitatea are grade de comparaţie, pe cele maoiste este numărul insuportabil de victime. Yang Jisheng vorbeşte în cartea lui de moartea a 36.000.000 de ţărani şi numai din cauza colectivizării şi a foametei pe care aceasta a provocat-o. Despre intelectualii, unii încă elevi sau studenţi, trimişi la reeducare în „comune populare”, de unde mulţi n-au revenit niciodată, despre „tovarăşii de drum” ai lui Mao, epuraţi rând pe rând şi ucişi în public, cu lovituri de pietre în cap, ca să fie economisite gloanţele, sau despre milioanele de soldaţi expediaţi să piară în războiul din Coreea, cartea lui Jisheng nu vorbeşte, şi nu fiindcă autorul n-ar avea cunoştinţă de ele, dar fiindcă ţin de un capitol diferit al aceleiaşi macabre istorii. „Îmi vine greu să vorbesc (până şi despre victimele marii foamete), mărturiseşte el în interviu. Întreagă această demenţă a totalitarismului a antrenat o gravă degenerescenţă a caracterului naţional.”