Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Straina:
Marea dereticată, şosetele închiriate şi Doamna Untură de Rodica Binder


Cea de-a doua şi ultima carte postumă a Aglajei Veteranyi a văzut lumina tiparului în această vară la aceeaşi editura DVA unde au apărut şi cele două romane, De ce fierbe copilul în mămăligă şi Raftul cu ultimele suflări (ambele publicate ulterior şi la Polirom în traducerea Norei Iuga). Intitulat în germană Von Geräumten Meer, den gemieteten Socken und Frau Butter (ceea ce într-o traducere aproximativă ar suna: Despre marea dereticată, şosetele închiriate şi Doamna Untură), volumul de proze scurte al Aglajei Veteranyi măreşte golul lăsat de dispariţia prematură a atît de talentatei scriitoare originare din România. Nu e mai puţin adevărat că sinuciderea autoarei la nici 40 de ani - influenţează receptarea scrierilor ei. Actul lecturii este însoţit de un fel de sacralizare a textelor, favorizată evident de originalitatea şi valoarea lor literară.

Citindu-i acum ultimul volum de proze scurte sau poeme în proză (precizările generice au prea puţină importanţă), mi-am dorit să revăd aşternute peste rafturile acelei librării coloneze, unde am întîlnit-o pe Aglaja în urmă cu aproape patru ani, marile coli albe de hîrtie pe care ea scria - aşa cum îi era obiceiul - fragmente disparate, cuvinte sau fraze decupate din textele proprii, act care insufla "inscripţiilor" o provocatoare autarhie. Mi-am dorit acest lucru tocmai fiindcă ultimul ei volum de proze, avînd un titlu demn de clasicele colaje suprarealiste, abundă în astfel de formule memorabile.

Mi-am amintit însă şi de afişul filmului realizat de Ludwig Metzger, Hier Himmel (Aici cerul) reproducînd fotografic rochia albă de mireasă, cumpărată de Aglaja la un talcioc, pe care ea scrisese cu mîna poemul Anna Lebt - Ana trăieşte. Rochia apare şi în film, faldurile ei sunt desfăcute cu tandreţe şi pietate de Jens Nielsen, partenerul de viaţă al Aglajei şi de Ludwig Metzger pentru ca spectatorul să poată citi textul. Poemul (sau povestea) de pe rochie nu figurează însă în ultima ei carte pregătită spre publicare cu grijă maximă, începînd cu selecţia textelor şi terminînd cu orînduirea lor în cuprinsul volumului, încheiat la 31 octombrie 2001, cu trei luni înaintea sinuciderii. Din testamentul pe care îl întocmise încă din martie 2000, rezultă că ea ţinea mult ca volumul de proze scurte să fie publicat.

Pe prima pagină, editura DVA le adresează mulţumiri celor care au contribuit la apariţia acestei ultime cărţi a Aglajei Veteranyi: Werner Löcher-Lawrence, Jens Nielsen şi Werner Morlang, un cunoscut profesor de literatură, critic şi eseist elveţian, semnatarul postfeţei. Acesta din urmă s-a aplecat cu afinitate electivă asupra scrierilor şi vieţii "acestei păsări a paradisului" cum a fost supranumită Aglaja încă de la apariţia ei "fluturîndă" pe scena concursului literar de la Klagenfurt, "fiinţă exotică" autointerpretîndu-se cu o virtuoză "grandezza" nu doar în cărţi ci şi în viaţă. Literatul elveţian este, între altele, autorul unei foarte apreciate antologii de texte ignorate, ieşite din comun ale unor autori consacraţi ai literaturii universale dar şi ale unor scriitori care - mai puţin celebri fiind - merită să fie cunoscuţi (So schön beiseit. Sonderlinge und Sonderfälle der Weltliteratur, Nagel und Kimche Verlag Zürich, 2001). Ca şi alţi exegeţi şi recenzenţi ai scrierilor Aglajei Veteranyi, nici Walter Morlang nu a putut ocoli capcana "exotismului" în care destinul autoarei pare a-i fi prins pe nu puţini dintre cei care s-au apropiat de creaţiile ei.

Tulburătoare este la lectura prozelor scurte senzaţia de a fi confruntat mult mai radical şi deplin cu universul imaginar al autoarei, decît în romanele precedente. Reapar - în articularea unei impecabile logici a absurdului de tip ionescian şi suprarealist, sau în logica fantasticului, specifică lui Daniil Harms, atît de îndrăgit de autoare, - obiectele şi simbolurile unei lumi inconfundabile, în care fiinţele se dezmembrează, se dezarticulează sub tăişul unor traume nemărturisite, sub presiunea unei violenţe invizibile, pentru a se recompune aleatoriu şi totuşi semnificativ în spaţiul imponderabil dintre poezie şi vis, sub impulsul unor "întîmplări" care se lasă "povestite".

În Camera cu oglinzi, primul dintre cele aproape 90 de texte incluse în volum, un El şi o Ea dialoghează în cel mai pur stil ionescian într-o cameră pe al cărei perete se află... fotografia unei oglinzi. în balcon, unei fetiţe care "a îmbătrînit" îi creşte în burtă "un sicriu". în îmblînzitorul de cuvinte, cele 11 paragrafe numerotate devin etapele unei metamorfoze în dublu sens a obiectelor în elemente imateriale ("pielea este acoperită de cuvinte, cuvintele sunt acoperite de tăcere"), poemul în proză transformîndu-se într-un fel de artă poetică, în care se regăsesc cîteva din coordonatele fundamentale ale universului Aglajei: circul, prestidigitaţiile, iluzionismul, cruzimile inofensive, imaginare. în poemul Cartofii - care ne poate trimite cu gîndul şi la tabloul lui Van Gogh -, iarna, o femeie "tricotează o tăcere lungă". Personajele întîmplărilor din prozele acestui volum "zboară şi mănîncă lumină" (în Dumnezeu şi zborul,) plîng cu lacrimi mari "cît capul", îşi scot "gîndurile din cap" cînd se duc la culcare, le "aşează pe masa de prînz şi le mîngîie" (Miss Pulup), cîntă "cîntece de miere", transportă "geamantane pline de voci" (Rosmarie), unii îşi uită numele dar nu trecutul (Sala de aşteptare).

Alături de aceste transmutaţii dense, mult mai frecvent operate în prozele scurte decît în cele două romane, reapar însă şi acţiunile şi gesturile sau obiectele simbolice cu care ne-au familiarizat tocmai cele două scrieri anterioare ale Aglajei. Mama îşi taie braţul care devine copil "pus la fiert", transformat în "supă de pui" pe care tot el o va consuma, într-un act de autodevorare impusă dar şi sombolică; naşterile succesive ale aceluiaşi "eu" se produc în sînul familiei dar în absenţa "subiectului"; limba maternă este un ceas care "se îngroapă în pielea copilului", din care ácele taie mici felii; copilul are două limbi, una dintre ele creşte înăuntru...

Figura tatălui, deşi ar trebui să structureze axa universului, o deformează şi mai puternic: "tatăl moare în absenţă" în timp ce "mama trăieşte în leşin". Părinţii tăiaţi se intitulează un text în care alegoria nunţii se transformă - sub presiunea menajului cotidian - în tabloul macabru al unei case cu susul în jos, în care cei doi părinţi aşezaţi pe o sfoară veghează un leagăn în care copilul este acoperit "cu pămînt".

Păpuşile Aglajei (ştiute şi din romanele anterioare şi din filmul documentar realizat de Ludwig Metzger) devin suprafeţele de proiecţie ale unor visuri, nostalgii, traume, sunt victime ale sadismelor sau gingăşiilor, investite fiind cu atributele unor fiinţe vii... în galeria de portrete de familie apar mătuşile, unchii dar şi bunica, cea care îi găteşte Celui de Sus orez cu lapte, migdale şi frişcă, din care acela mănîncă mai multe zile la rînd fiindcă era "flămînd de tristeţe". Episodul conţine "in nuce" finalul primului roman al Aglajei.

Universul prozelor scurte nu este însă populat doar de cele "5982 kilograme de familie", de păpuşi vii, de îngeri, şerpi, de fiinţe polimorfe; el este spaţiul unor miracole permanente şi are o topografie specifică, în care obiectele cele mai banale dobîndesc virtuţi magice. Există chiar o recurenţă a unor obiecte care, aidoma păpuşilor ruseşti, înglobează, înghit la infinit fiinţe şi lucruri: valize, case, camere, saci, oglinzi, frigidere, cămări în care sunt ascunşi "îngeri congelaţi". în acest univers se poate muri de "o mie optzeci de ori"; o femeie căreia îi moare bărbatul face un cerc cu cretă albă în jurul lui şi se aşează în el; iubirile se pot naşte la "prima moarte"; mama care moare îi lasă moştenire copilului o cutie cu bătăile inimii ei... Dramele şi tragediile, întîmplările vesele şi triste se petrec în hoteluri, case, cămine de bătrîni, camere, pivniţe, grădini, săli de aşteptare, farmacii, păduri... şi în cer. Un cer pe care "copilul & Dumnezeu" trebuie să-l ţină curat, să-l deretice, răstimp în care toţi locuitorii lui, şi în cele din urmă cerul însuşi, sunt trimişi într-un hotel. Ce altă alegorie mai impresionantă şi simplă în acelaşi timp putea fi aflată pentru o fiinţă pururi călătoare în această lume?

Am regăsit în cuprinsul volumului şi unul din textele care figurau în această vară pe marile pancarte din cîteva metropole germane, austriece şi elveţiene în cadrul programului Poezia în oraşe: poemul De ce nu sunt un înger.

Alt text, Vizita numărul II, este şi un omagiu implicit adus de autoare mentorului ei literar, Peter Bichsel, sub forma unei gîlcevi între Herr P şi Dumnezeu - un fel de testament literar şi în acelaşi timp o "geneză" ŕ rebours: fiindcă în a 7-a zi, Dumnezeu, tîrîndu-se, îşi cere iertare. Blasfemie sau premoniţie? în poemul Die Sonderlinge (termen greu traductibil, echivalabil prin românescul singuraticii, solitarii, fiinţe excepţionale sau chiar bizare), o mulţime de astfel de făpturi înoată spre America! Hotărîte să fie... geniale, talentate, pline de har. Şi ajung cu adevărat celebre, atît ele cît şi unchiul din America, starea vremii, marea, America însăşi, pe scurt - totul, inclusiv cerul care tolănit pe o sofa în mijlocul oceanului ne face semn cu mîna. Numai că, pentru a fi celebre, aceste fiinţe fantaste au luat totul în calcul: şi apa în plămîni, şi sarea în ochi şi gurile "strigătoare la cer".

Nemaifiind posibilă o lectură inocentă, necum senină, a textelor Aglajei Veteranyi, după ce ea şi-a luat viaţa, înecîndu-se în apele reci ale lacului Zürich, la început de februarie 2002, - aş compara acest ultim volum de "miniaturi majore" cu acel interval ultim, cînd se spune că muribundului i se desfăşoară în faţa ochilor minţii, în cîteva clipe, filmul întregii sale existenţe - tristă şi veselă deopotrivă.



P.S. Filmul lui Ludwig Metzger Aici cerul i-a adus autorului premiul Literavision, decernat în primăvara acestui an la München. Din păcate, această creaţie filmică este încă prea puţin cunoscută publicului larg din România deşi autorul ei a poposit la unele institute Goethe şi centre culturale germane din ţară. Tot Aglajiei, anul trecut, Centrul Cultural German din Timişoara împreună cu fundaţia Triade i-a consacrat un simpozion soldat şi cu editarea unui volum bibliofil cu texte de şi despre regretata autoare, o expoziţie de texte inedite Geschenke (cadouri) ilustrate de gravurile în lemn semnate de Jean Jacques Volz şi traduse în română de Nora Iuga. Cu aceeaşi ocazie teatrul Odeon din Bucureşti, care a pus în scenă primul roman al Aglajiei, a susţinut un spectacol şi la Timişoara.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara