Făcută să fie citită departe de locul în care a fost scrisă, în cu totul alte stări de spirit şi iscînd, în imaginaţia fiecăruia, geografii pe care nimeni nu le poate prevedea, literatura are, din toate artele, afară, poate, de muzică, relaţia cea mai puţin apropiată cu decorul. Sigur că există, în jurul fiecărui poet, bunăoară, cercuri-cercuri de peisaje, unele reconstituite după spaţiul presupus (întotdeauna presupus...) al creaţiei, altele extrase, cadru cu cadru, din obsesiile imagistice ale operei. Multe dintre ele alunecă în clişeu - şcolar, critic, altele sînt prea şterse pentru a putea susţine o identitate artistică, şi aproape nici unul nu devine un termen de comparaţie între scriitori care filtrează acelaşi spaţiu, aceeaşi vedere.
De pildă, Balcicul, decorul unei scriitoare-regine, care şi-a compus o ilustrată cu trandafiri lîngă mare, cu greu ar putea fi recuperat de la pictură, dacă poezia şi-ar dori-o. Însă, privindu-i etajele de roze - care nu sînt neapărat florile reginei, precum crinul, sau violeta, însă intră în logica locului, şi marea de dincolo de zidul temeinic, de cetate, îţi spui că asocierea lor e, fără umbră de ezitare, decorul care - tristă ironie! - i-ar fi plăcut lui Macedonski. Rar o combinaţie care să se desprindă mai clar din cutele cărţilor decît această întîlnire dintre trandafiri şi Thalassa. Manierismele lui Macedonski, aflîndu-şi longevitatea în anecdote solemne despre esenţa de roze, lasă, totuşi, să se ghicească o pasiune aproape heraldică pentru o floare pe care simbolistica tuturor timpurilor nu a ocolit-o nicidecum. Ar fi o lucrare de comparatistică în toată legea, şi chiar mai mult decît atît, încercarea de-a face o istorie sistematică a semnificaţiilor trandafirului. Lăsînd-o pe altă dată, nu spun decît că roza lui Macedonski, din cele mai cunoscute rondeluri, nu-i decît o impresie. O mişcare parfumată, urmînd o stare de spirit. În sus, sau în jos.
"Pe sub amurgu-ntristător/ Curg vălmăşaguri de suspine,/ Şi-n marea noapte care vine/ Duioase-şi pleacă fruntea lor... - / E vremea rozelor ce mor." Contururi vagi, fără petale şi spini, din care se reţine, într-un tablou al execuţiei de toamnă, impresia de mulţime aplecată. Nimic mai mult decît impresia. Acelaşi tact, pulsînd în alcătuiri indistincte, numai muzică şi culoare: "Pe ritmuri persane, în strofe-aşezate,/ Melodic, coloarea, coloarei răspunde... - / De flăcări, de aur, pembé, argintate,/ Nebună orgie de roze oriunde." Amestecate ca tonurile mării. "Se surpă rozele grămadă" e expresia cea mai bună a acestei confluări, în care nu se varsă flori, ci flacoane cu parfum, tuburi cu culoare. "Păreau năluci de carnaval/ Cum se mişcau catifelate,/ Gătite toate-n rochi de bal,/ De vîntul serii sărutate."
L'onde rose ("Sous le plongeon brutal l'onde s'entr'ouvre rose...") e mariajul, nu lipsit de siluiri, dintre culoare, evocînd parfumul, şi apele-ape. "Smaraldul mărei răpitoare/ E jocul vecinic de colori." Amestec de grandoare, superficialitate, efemer.
Decăderea intră în logica rozei şi, deopotrivă, în schema de construcţie din Thalassa. Un demon al miezului zilei, aducînd pe insulă o căldură grea, leşinată, în care ghiceşti miasme de flori descompuse, face mai mult rău chiar decît ispita cunoaşterii. Starea de maximă expunere, în care amiaza opreşte jocul degradeurilor, lăţind parfumurile în benzi vulgare de miros stătut, îşi cere o ieşire, pe care şi-o găseşte prin dramă, prin moarte. Edenul, oricît de minuţios alcătuit, are termenul lui de expirare. Complet deschis, trandafirul e o disgraţie.
De ea, Macedonski are prudenţa să se ferească. Parfumul, şi nu imaginea, trecută din copt, care-l emană e centrul de interes al unor ode cu formă fixă. Al căror decor, de fapt, rămîne o simplă ipoteză.
Mult mai picturale, şi doar de dragul comparaţiei, instantaneele lui Pillat, luate chiar la Balcic, au un alt fel de distilare. Nu iau calea simbolurilor totuşi lejere, de la început de modernitate literară, ci mai degrabă pe-aceea a asocierilor grave, în care marile evenimente n-au nonşalanţa primelor înfloriri. Iată rosa canina: "Dar un măceş în piatra despicată/ Cu rădăcina-n moarte a-nflorit,/ Şi creşte floarea primăverii, toată/ Împărăţia morţii biruind." Vorbe mult mai mari decît acelea prinse în desenul sprinţar, chiar dacă orgolios şi respirînd importanţă, al rondelurilor lui Macedonski. O perspectivă mai întunecată, "din plaja cu murmure la muntele cu stea", în care volbura de trandafiri face loc unui contur mult mai clar, unde amintirile au timp să se aşeze şi să lase suc. Unul mai curînd de cucută decît de roze.
Cu toate astea, privind Balcicul în lumina, puţin a ploaie, a primei luni de vară, cu trandafirii lui încă nevizitaţi, decît cînd şi cînd, cu linişte la ţărm, dreptate are Macedonski. Faldurile rozei, căzînd imperial, impresionînd strivitor, a căror mişcare o prind bine meditaţiile lui Pillat, contează mai puţin decît parfumul. A cărui direcţie, spre risipă şi spre iluzie, e, de-a pururea, în sus.
