Marco Salvador (n. noiembrie 1948, San Lorenzo di Arzene, Friuli) locuieşte cu familia sa în casa în care a văzut lumina zilei acum 59 de ani. Ca noi toţi, are câteva repere, amintiri, regrete şi iubiri care l-au marcat pentru toată viaţa, evocate de scriitorul însuşi cu modestie, tandreţe şi autoironie în scurta notă biografică de pe site-ul oficial. Nu şi-a cunoscut tatăl care s-a stins la 19 zile după naşterea sa; şi-a petrecut câţiva ani într-un colegiu al călugărilor salezieni (o adevărată şcoala militară, căreia îi datorează aproape tot ceea ştie şi face, inclusiv rigoarea scrisului). După studii universitare de filozofie la Trieste şi de psihologie la Padova, învinge pasiunea pentru istoria Italiei şi a lumii. Creează o mică societate de cercetări istorice şi genealogice, publică eseuri de istorie medievală.

Marco Salvador scrie ficţiune din fragedă tinereţe ( primul roman din vremea studenţiei, citit de Pasolini şi predat unui editor, a fost retras din varii motive chiar de autor). Adevăratul său debut are loc în 2004 când i se publică masivul roman Longobardul (Editura Piemme), o cronică a lui Rotari, regele longobarzilor în prima jumătate a veacului VII d.C., cu capitala la Pavia. Tematica istoriei longobarzilor va continua şi în următoarele două romane, Răzbunarea longobardului (Editura Piemme, 2005) şi Ultimul longobard (Editura Piemme, 2006). Asistăm de-a lungul acestui triptic, pe fundalul a trei secole şi a motivului biblic vanitas vanitatis vanitas la grandoarea şi decadenţa regatului longobard, începând cu amintitul Rotari, continuând cu regele Desideriu şi sfârşind cu ultimul reprezentant al stăpânirii longobarde din ducatul Benevento, simultan cu uneltirile şi sacrilegiile frumoasei Marozia (892-955), regină peste Roma şi papi într-o epocă numită" pornocratică", aceeaşi figură care a dat naştere legendei papesei Giovanna.

Tot în 2004 apărea La casa del quarto comandamento (Editura Fernandel, Ravenna) care deapănă povestea, sentimentele şi gândurile lui Martin, un septuagenar internat de fiul său înt-un azil. Romanul s-a bucurat de două transpuneri teatrale şi se lucrează la scenariul unui viitor film. Cel mai recent roman semnat de Marco Salvador este intitulat Il maestro di giustizia ( Editura Fernandel, Ravenna, 2007) al cărui protagonist încearcă să trăiască condiţia celui care în faţa morţii, alege eutanasia, propunând însă o a treia cale menită oricum să garanteze demnitatea morţii.

Cartea de debut Longobardul este un roman istoric, o cronică fantasy a celor 17 ani de domnie a ducelui de Brescia, predestinat să devină rege al longobarzilor. Aşadar, tânărul războinic Rotari va fi îmblânzit şi instruit până la moarte de magistrul, mentorul şi consilierul său Stiliano, protagonistul - narator care ţine în mână toate firele epice. Stiliano este, bineînţeles, superior epocii prin ştiinţa limbilor altor popoare (inclusiv a limbii longobarde şi a limbii ebraice), dar mai ales prin înţelepciune şi deschidere universală, prin pragmatism, spontaneitatea găsirii soluţiilor, fără să nesocotească ideea de destin. Cel ce va fi surghiunit din oraşul Cividale unde era notar ducal, pentru alcoolism şi preacurvie, Stiliano Sirianul, se va remarca nu doar ca un cărturar ieşit din comun sau printr-un sentiment al prieteniei şi devotamentului faţă de Rotari dus până în pragul primejduirii propriei vieţi, ci şi prin frământări sufleteşti şi religioase autentice care îl vor face în cele din urmă să se convertească la catolicism, revenind de fapt la confesiunea în care fusese botezat. Războinicul Rotari, umanizat şi el de talentul romancierului italian, va rămâne celebru în istoria dinastiei prin codul său de legi, prin faptul de a fi pus în circulaţie prima monedă longobardă, înlocuind-o pe cea bizantină, dar şi prin toleranţa sa faţă de alte etnii, cum ar fi evreii, sau alte credinţe religioase.

Folosind surse de primă mână, Marco Salvador a reuşit să reînvie o epocă (cu principalele sale locaţii cum ar fi Cividale, Brescia, Ravenna, Roma, Constantinopolul porfirogenetului Eraclion etc.) şi o întreagă tipologie (de la călugărul clarvăzător, vindecător şi profetic Adriano până la tenebrosul Andras, eretic luciferian) făcând frescă aventuroasă, gotică, detective-story; nu lipsesc episoadele melo, idilice dar cu sfârşit tragic (iubirea dintre Rotari şi blânda, frumoasa şi fragila Gaila) intrigile de palat, otrăvirile cu argint viu sau cu plumb, trădările, conjuraţiile, dar nici marile confruntări pe câmpul de bătaie, ca să nu mai vorbim de cele interconfesionale dintre arieni şi catolici, dintre creştinii de rit roman şi creştinii de rit bizantin, dintre longobarzii încă păgâni şi biserica ariană. Aşadar o Italie de ev mediu timpuriu, neîndurătoare şi captivantă, recuperată printr-o vastă galerie de tablouri vivante într-o povestire densă, alertă, scrisă pe înţelesul tuturor şi totodată în lumina esteticii romanului postmodern, amintind de romanele istorice ale lui Amin Maalouf sau Valerio Evangelisti.

Publicăm în aceste pagini un fragment din romanul ce va apărea în curînd la Editura Polirom.

După câteva săptămâni, pe nepusă masă, bătură la porţile oraşului Cividale fugari îngroziţi de pe câmpiile din Gemona, Osoppo şi Artegna. Aduceau cu ei veşti înspăimântătoare. Asediul Constantinopolei se soldase cu o înfrângere şi avarii, care pierduseră mulţi oameni şi irosiseră mult aur, se ruşinau să se întoarcă în ţara lor învinşi. Pentru a-şi redobâdi renumele, regele lor, kagan-ul numit Bayan, rupsese unilateral alianţa cu longobarzii şi hotărâse să treacă prin foc şi sabie ducatul friulan.

Gisulfo îşi convocă degrabă oştenii de frunte, dar nu dori ca nepoţii lui, şi nici Rotari şi cu mine să-l însoţim. Ne porunci să organizăm încă o chemare la oaste a longobarzilor ce locuiau în afara zidurilor oraşului şi să fortificăm Cividale. Grasulfo, în ciuda protestelor sale, fu trimis cu cinci luptători de elită să-l apere pe patriarhul Fortunato la Aquileia. Două zile mai târziu cei optzeci de oşteni de sub comanda lui Gisulfo se angajară în luptă în faţa zidurilor din Cormons şi nu supravieţui nici măcar unul în faţa celor două sute de avari. Când ni s-a relatat bătălia, ni s-a descris eroismul lor precum şi pilda lui Gisulfo, care străpuns de o groază de săgeţi, îţi dădu duhul spintecat de spada kagan-ului.

Noi reuşisem să convocăm doar şaizeci de oşteni, fie prea bătrâni, fie prea tineri. Rotari era furios şi a trebuit să mă stăpânesc ca să-l conving că situaţia nu s-ar fi schimbat cu nimic dacă el, în loc să fie reţinut pe loc să-i ocrotească familia, ar fi fost alături de Gisulfo.

Consiliul chibzui apărarea oraşului şi fură trimişi soli la domeniile friuliane şi la ducele de Treviso, implorându-i să ne vină-n ajutor şi să-l informeze pe rege despre invazia avară. Neputând să ne bazăm pe trupele disponibile, am stăruit mai curând să întărim cât se poate de mult zidurile, poruncind închiderea tuturor porţilor şi dublarea celei principale cu grilajul de fier. Am socotit proviziile şi am ajuns la concluzia că se putea rezista, dar nu mai mult de două săptămâni.

Am văzut sosind armata avară de pe turnul cel mare de deasupra porţii principale la revărsatul zorilor ce poleiau întreaga lume. Trecură pe podul de lemn peste râul Natisone şi-şi ridicară tabăra dinaintea zidurilor. Ne adresau gesturi obscene şi-şi râdeau de noi, adresându-ne injurii în limba lor imposibilă. Încercam să-l zăresc pe rege, dar n-am reuşit. Apăru doar după ce cortul său fu înălţat. Se înfăţişă la porţile oraşului urmat de comandanţi şi consilieri, kavhan şi tarhan, ordonându-ne să ne predăm.

Am fost impresionat de cum arăta. Călărea cu fală un armăsar murg şi nu avea armură. Părul lung şi negru îi era împletit în nenumărate cozi mici legate două câte două cu funde colorate. Faţa, în ciuda ochilor alungiţi şi înguşti, arăta bine, barba şi mustăţile erau mai curând scurte. Mantaua, care la avari era de felurite culori în funcţie de rang, era purpurie, tivită cu blană şi-mpodobită cu broderii. Din pricina căldurii o ţinea agăţată cu un şiret de umărul stâng, astfel că i se putea vedea cămaşa încrustată cu argint şi marele colier de aur, precum şi cerceii care-i atârnau în lobii urechilor. Pantalonii îi veneau largi, bufanţi, vârâţi în cisme de fetru negru. Centura, de care atârna spada cu garda şi cu teaca demne de un Cezar, valora mai mult de doi cai. Nu mai prejos era harnaşamentul calului, în fier şi în bronz placat cu aur, strălucind în soare. Am remarcat şi forma scărilor de şa pe care longobarzii le copiaseră prost de la ei, pintenii cu vârful metalic îndoit spre interior, oblâncurile înalte de lemn ale şeii pe care armata noastră se încăpăţâna să nu le adopte, deşi îngăduiau mânarea comodă a calului doar din picior şi genunchi.

Dar nu numai şaua, ci mai cu seamă armele sunt adevărata forţă a avarilor. Arcul, cu cele două capete îndoite în faţă, are mai multe straturi şi e întărit cu laméle de os, având astfel o putere de două ori mai mare decât a celui longobard; săgeţile cu care trag au vârfuri lungi de-o şchioapă, tăiş triplu, sunt în stare să pătrundă prin platoşa noastră. În privinţa săbiilor, au una curbată ca o seceră cu tăişul în afară: retează alunecând într-o parte, fără să se-nfunde printre oase cum se-ntâmplă cu scramasax-ul. Începând cu scuturile rotunde de lemn îmbrăcat în piele, şi terminând cu coifurile cu creastă, de piele şi metal, având în vârf smocuri de păr de cal, totul e gândit pentru a uşura călăritul. Armurile ce le protejează pieptul sunt din piele, având doar câteva plăci metalice. Doar kagan-ul şi curtenii poartă armuri din laméle, dar asta mai mult la parăzi decât în luptă.

Două zile n-au acţionat în nici un fel, mărginindu-se doar să mărşăluiască în afara bătăii arcurilor noastre. Rotari, dornic de luptă, se întreba de ce se purtau astfel, iar eu n-am putut decât să presupun fie că erau în refacere, fie că pregăteau ceva. A treia zi spre amiază avarii se aliniară, întinseră arcurile şi, în valuri, ne împroaşcară cu roiuri de săgeţi. Nimeni n-a fost lovit, deoarece acţionaseră lent permiţându-ne să ne adăpostim pe după creneluri. De fapt nu intenţionaseră decât să măsoare distanţa tirului.

Unul din veterani mă informă că Romilde era şi ea pe un bastion în rol de spectatoare la făloasele parăzi ale regelui avar, îmbrăcată în veşminte de in negru fluturătoare ce nu-i lăsau descoperită decât faţa palidă. A treia zi spre asfinţit kagan-ul se opri chiar sub ea şi într-o foarte bună limbă greacă îi strigă:
- Femeie, eu te-am iubit, îţi aminteşti? Vino să stăm de vorbă, căci s-ar putea ca acest oraş să fie cruţat.

Doar eu şi încă o mână de oameni am priceput înţelesul acelor vorbe şi am povestit tuturor ceea ce ne mărturisise Gisulfo, înainte de a merge la moarte. Romilde şi Bayan fuseseră prieteni în copilărie. Se cunoscuseră şi se vizitaseră mult timp pe când se aflau la Bizanţ.

În zilele următoare lucrurile se repetară întocmai, valurile de săgeţi, marşurile regelui şi ale suitei sale, cererea către Romilde. Câţiva oameni au fost loviţi de ambele părţi şi unul de-ai noştri a fost ucis. Lucrul cel mai rău erau însă nopţile nedormite şi într-o săptămână, chiar fără să ne aducă vreo pagubă, avarii ne-ar fi terminat. Unde mai pui că eram cu moralul la pământ, văzând că ajutoarele întârziau să vină. Atunci Romilde a trimis după mine, cerându-mi să-i conving pe ceilalţi să o lase să trateze cu Bayan, să încerce să-l convingă să renunţe la asediu în amintirea vechii prietenii. Am căzut de acord, noi cei de la fortificaţii, şi seara kagan-ul şi Romilde, singuri, s-au apropiat de grilajul porţii.

Au vorbit vreme îndelungată şi fără succes, dar noi n-am aflat tot ce şi-au spus. S-au întâlnit zadarnic de trei ori, după care Rotari, Rodoaldo şi Grimoaldo i-au poruncit Romildei să nu se mai arate pe glacisuri şi să aibă grijă de Gumperto. Fapt e că după discuţii devenea tot mai agitată. Bănuitor, le-am întrebat pe slujnice în ce stare sufletească se află stăpâna. Mi-au zis că de la obişnuita ei indiferenţă trecea la o stranie tulburare, numai auzind chemările lui Bayan. Cea mai flecară dintre ele îmi spuse la ureche:
- Eu cred că încă e îndrăgostită de avar.

Zidurile din Cividale aveau un singur punct slab, pentru cei mai mulţi necunoscut. Era o portiţă îmbrăcată în fier gros, ultima cale de fugă prevăzută şi existentă în toate fortăreţele. Aceasta însă avea un defect. Nu mai era prevăzută cu complicatul sistem de închidere de pe vremea romanilor, stricat şi de-atunci rămas nereparat, ci cu trei zăvoare mari pe care oricine putea să le deschidă din interior. Din care cauză era întotdeauna păzită.

Având grijă să treacă neobservată, în a noua noapte de asediu Romilde îi aruncă lui Bayan un mesaj pe o răsuflătoare din turnul de răsărit. Am aflat ulterior ce-i scria chiar din gura kagan-ului: "Cruţă Cividale în numele vechii noastre iubiri. Vino la noapte la turnul dinspre munte, smulge iedera de pe zidul din spatele arinului negru şi vei găsi o poartă deschisă". Asta făcu femeia aceea. După ce scăpase de gărzile de la poartă, îşi trădă fiii şi poporul din pricina preacurviei.

Avarii intrară, îi căsăpiră pe aproape toţi longobarzii surprinzându-i în somn şi ne luară prizonieri pe noi ce apăram palatul ducal. Am omorât şi noi vreo şase, dar când pumnalele avarilor ajunseră la gâtul Gailei şi al copilului Gumberto, ne-am aruncat spadele la pământ.

În timp ce Cividale era prădat, văduvit de tezaur iar violenţa îşi făcea de cap pe drumuri, am fost duşi în tabăra avară, închişi într-un ţarc de crăci asemeni caprelor şi legaţi unul de celălalt. Când şi când era târât acolo încă un ostatec şi după câte mi-am dat seama, erau toţi longobarzi, tineri şi de rang înalt. Era lesne să ghicim ce soartă avuseseră ceilalţi. Chinul prin care trecea cugetul lui Rotari nu era mai prejos de mânia sa; stătui treaz în întunericul nopţii, nădăjduind să prindă fie şi cel mai mic semn privind prezenţa Gailei. Am încercat zadarnic să-l liniştesc: era convins că bandiţii aceia nu erau atât de proşti încât să piardă ocazia unui şantaj pe cinste.

În zori din oraş se înălţau flăcări enorme. Kagan-ul sosi la noi şi după ce ne-a cercetat pe fiecare-n parte, porunci să fim dezlegaţi şi făcu un gest către soldaţii care-l escortau. De îndată au fost aduse câteva tinere femei, între care Gaila şi verişoarele ei, precum şi mai mulţi copii, fetiţe şi băieţi, săriţi de cinci ani, între care şi Gumberto. Rotari îşi îmbrăţişă iubita şi pe frăţiorul acesteia. Toţi aveau feţele învineţite. Unii clocoteau de mânie, iar alţii păreau năuci. Bayan spuse ceva oamenilor din suită şi aceia râseră. Un tânăr de lângă mine bolborosi o înjurătură. I-am şoptit la ureche:
- Le cunoşti limba? Îmi făcu semn că da şi tocmai voia să mai spună ceva, dar i-am strâns tare braţul ca să-l fac să tacă: nu trebuia să dea de înţeles că ar cunoaşte limba avarilor. Kagan-ul întrebă cine ştie greceşte, drept care am făcut un pas înainte. Îmi porunci:
- Tălmăceşte ceea ce am să spun.

Ţarcul era în mijlocul taberei; Bayan odonă să fie demontate corturile din jurul nostru şi, îndepărtându-şi soldaţii, se creă un vast loc liber între ţarcul unde ne aflam noi şi cortul său. Îi fu adus tronul regal şi se aşeză. După care zise:

- Eu, Bayan, fiul lui Bayan, sunt un rege drept şi înţelept. Voi şi poporul vostru, în vremea când mă aflam la Constantinopole, aţi complotat împotriva mea alături de bizantini, încălcând alianţa noastră. Câţiva dintre noi protestară, dar vârfurile suliţelor ne-au închis gura, şi el continuă: Pentru aceasta aţi fost pedepsiţi. Am apucat însă să-i făgăduiesc câte ceva Romildei. Tăcu şi doi kavhan o scoaseră din cortul regal pe trădătoare şi o aduseră lângă rege.

Îmbrăcată doar într-o cămaşă lungă, cu părul despletit pe spate, îşi ţinea privirile în pământ, ruşinată nevoie mare.

- Femeia aceasta, continuă regele, mi-a smuls câteva promisiuni. Voi veţi fi cruţaţi. Veţi veni cu noi până la hotarele noastre ca ostateci, iar acolo veţi fi eliberaţi şi veţi putea să vă întoarceţi la voi acasă. Ea a primit din partea mea şi făgăduinţa căsătoriei şi în noaptea asta ne-am împreunat, dându-i plăcerea pe care o dorea. Romilde mi-a mai cerut să cruţ şi oraşul, ceea ce n-am putut să fac. Răsplata pentru neputinţa mea, va fi aceasta: Romilde nu va avea un singur soţ, ci două sute. Zicând acestea, porunci să mi se înmâneze mesajul Romildei şi dori să-l citesc cu voce tare, şi să confirm că era scrisul ei. Auzind acestea, femeia fu cuprinsă de spaimă şi suspinuri, tremurând din tot corpul, făcându-se la faţă roşie ca focul şi poi pământie. Unul din kavhan spuse ceva soldaţilor, drept care aceştia o duseră de-acolo ca pe-o năucă. Din acea clipă noi n-am mai văzut şi n-am mai auzit nimic.

Kagan-ul nu se mişcă din loc, şi nici comandanţii, locotenenţii sau gărzile care ne supravegheau. Nici noi nu ne-am clintit, cu toate că eram vlăguiţi şi abia ne mai ţineam pe picioare. Un suspans care a durat toată dimineaţa şi doar când soarele începu să coboare, Bayan dădu un ordin. De îndată fu adusă mai mult târâş Romilde şi aruncată la picioarele lui. Toţi ai noştri căutară să acopere ochii copiilor, iar femeile îşi întoarseră capul sau şi-l plecară. Era goală, acoperită cu o crustă de pământ şi pulbere, amestecate cu sudoare, scuipături, sânge şi spermă.

Gura îmi era uscată şi gâtul mă durea, dar continuam să traduc cu voce tare:
- Romilde nu se poate plânge, chiar dacă a avut doar o sută de bărbaţi, deoarece acum o să-şi aibă ultimul bărbat pe care-l merită o trădătoare a propriului popor.

Regele nu făcu nici un gest. Romilde, în schimb, se agită lălâie şi ca vai de capul ei; privirea îi îngheţase de groază. Veniră nişte soldaţi cu cazmale şi făcură câteva găuri în pământ. Alţii aduseră scări şi drugi şi ridicară ceva semănând cu o spânzurătoare. Dar Romilde nu era sortită să moară cu gâtul în ştreang, nici de ţăruş şi nici de curea.

Sub drugul orizontal era o gaură încă goală. Au înfipt în ea un par neted, înalt de cinci coţi şi lat de patru degete, foarte ascuţit la vârf. L-au fixat în pământ bine bine, întărindu-l şi cu ceva pietre. Pe Romilde au legat-o de mâini cu frânghii pe care le-au trecut pe deasupra traversei şi au ridicat-o în sus. În timp ce doi indivizi îi desfăceau picioarele isterizate, cei ce ţineau de frânghii, începură să o lase-n jos încet. Ea încetă să mai urle ca un animal şi leşină cu capul pe spate şi gura deschisă. Tortura fu oprită. Omul care o ţinea de şolduri o lovi de mai multe ori pe buci cu o trestie. Romilde îşi reveni şi începu din nou să se agite şi să ţipe, dar destul de slab. O lăsară să lunece jos încet şi cu cât se zbătea mai mult, cu atât parul intra în ea, despicând-o. Când sângele începu să curgă pe lângă lemn, vaietele erau atât de slabe de parcă erau mimate. Când cel puţin o jumătate de cot din acel par pătrunsese în ea, un spasm o cutremură din cap până-n picioare, dădu ochii peste cap şi capul îi căzu din nou pe piept. După care se-aşternu tăcerea.

Kagan-ul avu milă. Mişcă un deget şi călăii slăbiră brusc frânghiile, după care fu trasă cu toată puterea în jos de braţe. Se auzi un zgomot sec, ca şi cum s-ar fi rupt pe neaşteptate un ham, şi vârful însângerat al parului se ivi prin spinarea Romildei, la nivelul gâtului şi al omoplatului stâng. După ce s-a curbat, trupul i s-a făcut moale alunecând încet în jos de-a lungul parului: ghemuit în pulbere şi sânge. Atunci mi-am amintit de profeţia lui Adriano şi mi-am acoperit faţa cu mâinile.

A fost lăsată acolo, şi la scurtă vreme a fost acoperită de muşte iar câinii fugiţi din oraş s-au apropiat s-o adulmece şi să lingă sângele. Când se aşternu noaptea, i-am mulţumit Celui de Sus că a creat bezna.