Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cinema:
Marca HARRY POTTER de Mihai Fulger


Este greu de explicat imensul succes de care se bucură " nu numai printre copii " produsele asociate cu Harry, "ucenicul vrăjitor". Popularitatea lui J.K. Rowling " şi a industriei creată în jurul personajului ei " mi se pare asemănătoare celei a lui Paulo Coelho. Dacă lectura cărţilor cu Harry Potter îi ajută pe adulţi să redescopere "copilul" care doarme înlăuntrul lor, citindu-l pe scriitorul brazilian aceştia (re)descoperă "înţeleptul" din ei. Dacă Rowling scrie nişte cărţi pentru copii accesibile şi adulţilor (şi mai ales acestora din urmă în ultimul timp), Coelho este autorul unor ficţiuni (pseudo)filozofice după a căror lectură cititorii, chiar cu un grad mediu şi scăzut de educaţie (şi mai ales ei), pot rosti satisfăcuţi de sine: "Mamă, ce deştept sunt! Păi eu intuisem chestiile astea demult"".

Fie-mi iertată această digresiune de la adevăratul subiect al acestei cronici, care este, cum bănuiţi deja, cea mai recentă ecranizare după J.K. Rowling. Harry Potter şi prizonierul din Azkaban (2004) este al treilea film din serie, lansat în timp ce scriitoarea lucrează deja la al şaselea " penultimul " roman cu bine cunoscutul erou. De data aceasta, Chris Columbus s-a mulţumit doar cu rolul de (co)producător, cedându-i locul din spatele camerei lui Alfonso Cuarón, regizor mexican (Mica prinţesă, Marile speranţe) care a stârnit valuri cu Y tu mamá también (2001).

N-am de gând să vă plictisesc povestindu-vă acţiunea filmului. Observ doar că, analizând primele trei romane cu Harry Potter şi transpunerile lor pe ecran, se pot nota nişte fapte (aparent) paradoxale. În primul rând, cel mai lung roman s-a transformat în filmul cel mai scurt (durează "numai" vreo 140 de minute). Ceea ce dovedeşte o schimbare de accent: adaptarea este mai puţin literală decât cele anterioare, Cuarón dorind să facă în primul rând un film valoros şi abia apoi o ecranizare reuşită; de aceea, arta cinematografică devine mai importantă decât transpunerea cât mai fidelă a celei literare. Din păcate, deşi Harry Potter şi prizonierul din Azkaban este cel mai bun roman " având în vedere construcţia, suspansul şi, de ce să nu o recunoaştem, valoarea literară " dintre primele trei, ecranizarea sa este cea mai slabă dintre filmele de până acum. Astfel, se poate observa o tendinţă îngrijorătoare în trecerea de la carte la ecran (ca admirator al lui Harry Potter, sper din tot sufletul să mă înşel): dacă romanele sunt din ce în ce mai complexe şi mai captivante, filmele tind să devină din ce în ce mai schematice şi mai plictisitoare.

De ce spun asta? Pentru că rămân la opinia că, într-un astfel de film destinat "copilului din tine", povestea trebuie să primeze în faţa atmosferei; or, Cuarón crede exact contrariul. El ştie fără îndoială să creeze o atmosferă întunecată şi tensionată (la acest capitol, filmul său stă cel mai bine), dar de multe ori, de dragul artei, neglijează povestea. De fapt, e greu de spus cât din vină îi revine regizorului şi cât scenaristului "tradiţional" Steve(n) Kloves care, după două ecranizări în care cursul cărţilor a fost mult mai uşor de urmărit, s-a văzut pentru prima dată nevoit să renunţe la cantităţi semnificative din bogatul material epic, pentru a face un scenariu accesibil (mă gândesc cu groază la următoarele două ecranizări, romanele fiind, cum se ştie, din ce în ce mai groase); din nefericire, alegerile sale nu au fost întotdeauna fericite. Dacă personajele secundare sunt creionate sumar şi nu stârnesc interesul (gândiţi-vă numai la "negativul" Peter Pettigrew, de a cărui soartă nu mai ştim nimic la sfârşitul filmului), nici protagoniştii nu capătă prea multă profunzime. Sugestiv, regizorul preferă cadrele exterioare scenelor de interior, iar în primele alege de cele mai multe ori perspectivele largi în detrimentul prim-planurilor, pentru a pune în evidenţă limbajul trupurilor şi a sugera participarea naturii la acţiune. În schimb, povestea este (prea) schematică şi încărcată cu simboluri nepuse în valoare. Mai mult, apar şi detalii inutile, precum gesturile de afecţiune dintre Ron şi Hermione, care par să sugereze o relaţie mai mult decât amicală, dar care rămân neconcretizate, anticipând o posibilă continuare într-un viitor film. Iar "subtilităţile" tehnice ale lui Cuarón îi vor face probabil să caşte pe cei mai tineri spectatori. Din păcate, cel mai antrenant dintre romanele cu Harry Potter a devenit pe ecran cel mai plictisitor film.

Cu toate acestea, cred că Harry Potter şi prizonierul din Azkaban merită văzut nu doar de fanii eroului, ci de orice cinefil. Motive sunt destule: există multe fragmente fermecătoare, în care povestea nu trenează (de exemplu începutul şi sfârşitul filmului); în roluri secundare apar mari actori precum Gary Oldman (Sirius Black) şi Emma Thompson (Sybil Trelawney), iar Michael Gambon îl înlocuieşte cu brio pe decedatul Richard Harris în rolul profesorului Dumbledore; din film poţi afla multe lucruri sublime în (in)utilitatea lor (cum se îmblânzeşte un hipogrif, cum se înfruntă un Dementor sau cum se transformă un om în vârcolac); decorurile naturale şi artificiale, precum şi efectele speciale sunt la înălţime; scenele horror sunt la fel de reuşite ca în ecranizarea anterioară şi, nu în ultimul rând, atmosfera claustrofobică pe care Alfonso Cuarón a reuşit s-o creeze merită toată atenţia. Chiar dacă, probabil, nu va atinge încasările primelor două filme, Harry Potter şi prizonierul din Azkaban se va bucura cu siguranţă de succesul predestinat produselor purtând marca Harry Potter.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara