Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Manualul Bucureştiului optzecist de Iulia Popovici


Pe strada Zalomit, lîngă Cişmigiu, acolo unde acum e discoteca Flamingo, prin "80 şi ceva era un club unde se asculta muzică decadentă occidentală; şi mai înainte, în aceeaşi clădire se-ntîlneau la şuete ungurii din Bucureşti " în "50-"60 fusese sediul comunităţii maghiare. Kilometri buni mai încolo, la marginea oraşului, comisiile de recensămînt se străduiau să-i convingă pe ţiganii strămutaţi la bloc să intre în noile lor apartamente; s-au instalat pînă la urmă, dar numai după ce şi-au acoperit parchetul, în toată casa, cu un strat gros de pămînt.

Dintre membrii comisiilor de recensămînt, mulţi erau profesori; făceau parte dintre fericiţii care terminaseră cu ani în urmă facultatea şi prinseseră o repartiţie în Capitală " colegii lor mai tineri făceau mai toţi naveta în sate şi comune cu nume improbabile din Sectorul Agricol Ilfov. Experienţă centrală în viaţa lor, de vreme ce, atunci cînd, în 1983, zece dintre ei, scriitori în devenire şi cenaclişti cu experienţă, au început să scrie împreună un roman, eroina acestuia era o nobilă navetistă, iar cartea se numea Autobuzul de Însurăţei. Şi nu era un moment bun să te ocupi cu literatura în 1983: posesorii de maşini de scris aveau viaţă grea, căci numai ce se reintrodusese obligativitatea înregistrării lor la Miliţie, cu tot cu proba (anuală?) de fonturi. La urma urmei, toate astea sînt poveşti, fragmente de amintiri din ultimul deceniu al Epocii de Aur, culese întîmplător de ici şi de colo; ar fi putut foarte bine să-şi găsească locul într-un dicţionar subiectiv al deceniului nouă " un dicţionar precum Anii "80 şi bucureştenii (cel pus la cale de Irina Nicolau, încheiat de colegii ei de la Muzeul Tăranului şi publicat de Paideia). O poveste cu veşnicile probe dactilografice chiar există (şi e chiar a Irinei Nicolau), la fel cum sînt altele despre lumina care se tot întrerupe, despre apa caldă rară şi care nu urcă la etajele de sus, despre arta cozii la care nu ştii niciodată ce se bagă şi ce se dă, despre demolări şi defilări, despre cărţile sandwich (una bună între două proaste) la pachet şi sălile de teatru unde trebuie să stai (sau să joci) cu şapte cojoace pe tine.

Sînt oameni de tot felul în această carte de mărturii orale, fiecare cu o rezervă, mai mică sau mai mare, de nostalgie, gata să fie revărsată lumii " de la muncitori pensionari la studenţi şi de la foşti angajaţi ai Securităţii la actuali bancheri, de la etnografi şi etnomuzicologi la actori, plus cei care-au ţinut să-şi păstreze anonimatul.

Însă poveştile cele mai frumoase " şi nu e un paradox " sînt tocmai cele ale culegătorilor de "naturi vivante" din viaţa deceniului nouă: poţi să reconstitui, din fragmentele de sub titlul carne, maşină, divorţ, delegaţie sau cine ştie care altul, întreaga existenţă privată nu a unei categorii de oameni (etnologi), ci a unor oameni (şi şoarecii din jurul lor) pur şi simplu. Trabantul e centrul cinetic al vieţii lui Petre Popovăţ (fumător gata de sacrificiul suprem pentru propriul viciu), vecinii vor să-i facă o lipeală Ioanei Popescu, mamă singură, Irina Nicolau se mîndreşte cu rochiile de mireasă din cămăşi de in şi kilometri de dantelă vîndute la Fondul Plastic, Şerban Anghelescu îşi alintă soţia Merişor, în timp ce doamna, Maria Anghelescu, spune cum şi de ce treceau securiştii pe la bibliotecă.

Umorul în comunism (absent din dicţionar, cum şi naveta lipseşte), inevitabil subversiv, are ceva din sadismul impotenţei " cam aşa sună povestea cu Andrei Pleşu seminarizînd la şedinţa obligatorie de învăţămînt politic de la Institutul de Istoria Artei şi netrecînd niciodată de democraţia ateniană. Sau cea cu un copil strigînd în gura mare, în stradă: Mamă, ce e mai secret, că tata ascultă Europa Liberă sau că ne-am luat video?. Un video costa cît o Dacie, iar ascultatul de Europa Liberă, cîteva luni în puşcărie. Nu era uşor lucru umorul în anii "80.

În general, se consideră că , pentru istoria orală, îndepărtarea în timp a subiectului de obiectul relatărilor sale e o condiţie de autenticitate; în mod sigur, lucrurile ar trebui reevaluate pentru perioada post-comunistă, despărţită de antecesoarea ei printr-o ruptură brutală cu efecte puternice asupra personalităţii prizonierilor ei. O carte precum Anii "80... e un soi de operaţiune arheologică de recuperare a vestigiilor unei lumi care şi-a lăsat cioburile în străfundurile fiecărui locuitor al ei. Şi sînt lucruri care spun mai multe despre realitatea prezentului (şi mutanţii care-l locuiesc, vorba unei alte cărţi dedicate optzecismului) decît sondajele sau studile macroeconomice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara