Romanul Ioanei Nicolaie, O pasăre pe sârmă este, un excelent aide-mémoire al primilor ani ai tranziţiei. Peisaje, chipuri, situaţii, comportamente sociale, mentalităţi care într-o vreme făceau parte din cotidianul nostru şi pe care suntem pe cale să le uităm reînvie natural la debutul în proză al cunoscutei poete. Senzaţia încercată, la capătul lecturii, este oarecum stranie. Totul pare că vine dintr-un trecut nebulos, dar, în acelaşi timp, foarte apropiat, care ne este, cu certitudine, cât se poate de familiar. Imaginile şi situaţiile se succed cu repeziciune, ca într-un drum cu trenul, început în peisajul lugubru al anilor de agonie ai regimului Ceauşescu şi continuat cu o viteză din ce în ce mai mare printre momentele de referinţă din primii ani ai tranziţiei. Privind pe fereastră, se derulează în ritm de Intercity imagini cu pionierii epocii de aur, apoi cu frenezia primelor zile ale libertăţii, cu "bătaia" pentru hainele second-hand aduse ca ajutor de misiunile umanitare, urmate de revenirea la un alt fel de normalitate (mitocănia din mijloacele de transport în comun, proba iniţiatică a primei genţi tăiate de şuţi şi amestecul de umilinţă şi disperare resimţit în momentul în care ai certitudinea că ai rămas fără ultimii bani, speranţele şi dezamăgirea finală, generate de "jocul" Caritas, avatarurile vieţii în căminele studenţeşti şi micile trucuri obligatorii pentru supravieţuire, faimoasele prezentări de vase minune, propuse spre vânzare la preţuri exorbitante, chiar spre jena celor care trebuie să le promoveze, micul trafic din căminele studenţeşti cu mărfuri din en gros-urile chinezeşti de la marginea oraşului). Despre toate acestea şi multe altele scrie Ioana Nicolaie, sub pretextul unui soi de Bildungsroman neorealist, cartea maturizării unei tinere, Sabina, într-o lume confuză, decerebrată, asupra căreia apasă nori negri. Una peste alta, întregul roman seamănă cu un soi de manual de supravieţuire în ultimii ani ai regimului Ceauşescu şi primii ani ai regimului Iliescu, de tipul celor prin care militarii din alte vremuri erau învăţaţi cum să identifice nordul după muşchii de pe copaci sau ce să mănânce atunci când sunt abandonaţi în pădure.

O pasăre pe sârmă este, în primul rând, un roman de atmosferă, scris în culorile cenuşii ale filmului 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile de Cristian Mungiu. O lume în pragul (şi, adesea, dincolo de el) promiscuităţii, care îşi duce zilele sub semnul unei spaime nedefinite şi se scufundă la propriu în noroiul din jurul pavilioanelor chinezeşti ale complexului "Europa". Sabina străbate acest peisaj insalubru al tranziţiei cu aerul unui om care se îneacă şi luptă disperat, cu ultimele puteri pentru a se agăţa de firul de iarbă salvator. La fel ca în filmul lui Mungiu, salvarea vine într-un fel (dacă simpla supravieţuire poate fi numită salvare), dar preţul plătit este enorm: amputarea sentimentelor, intrarea brutală în jungla oamenilor, uciderea inocenţei.

Este foarte interesant modul în care tânăra prozatoare a gândit acest roman. Scrie Ioana Nicolaie în mica notă explicativă de pe ultima copertă: "Nu e o autoficţiune, e o carte scrisă la persoana a treia, cu un personaj feminin, Sabina, care trebuie să reziste în Bucureşti, în anii '90. În mod paradoxal, este un roman care are un substrat social foarte puternic şi n-aş fi crezut c-o să-mi iasă aşa. E o reflectare de lumi foarte variate, un roman picaresc, dar şi o poveste de dragoste. După ce am terminat cartea, am descoperit că nu acesta este lucrul central din roman, povestea de dragoste este uşor înceţoşată pentru că fundalul este mult mai pregnant..." Observaţia autoarei este cât se poate de lucidă. După ultima filă a romanului, cititorul nu reţine nicio trăsătură fizică a Sabinei (excepţie face, eventual, părul ei blonziu) şi prea puţine despre dragostea ei cam călâie cu Eman. În schimb, fundalul devine pentru cititor principala miză a ficţiunii. Cum s-a ajuns aici? Din cauza tehnicii narative a autoarei. Ioana Nicolaie a intenţionat să facă un roman cinematografic. Procedeul utilizat este cel al filmării în mişcare, cu camera pe umărul protagonistei ca în, să zicem, Blair Witch Project. Sabina nu analizează, nu interpretează (ceea ce la nivelul unui roman poate fi OK), dar nici măcar nu îşi descrie propriile gânduri, speranţe, angoase, aşa cum o face, să zicem, Gabriela Adameşteanu. Ea nu face decât să umble prin viaţă cu camera pe umăr. Cel care filmează nu poate oferi însă decât indirect (prin deducţie sau din reacţiile celorlalţi) detalii despre sine. Pe de altă parte nici stilul narativ nu este în măsură să confere identitate personajului. În aceeaşi logică a maximei obiectivări, stilul prozei Ioanei Nicolaie este, vorba lui Stendhal, cel al codului civil. Adică un soi de grad 0 al scriiturii, cu fraze scurte, dinamice, tăioase, lipsite de orice ornament stilistic. Lucru oarecum de mirare pentru o scriitoare cunoscută în primul rând ca poetă. Este limpede că efortul de obiectivare este unul programat şi că el face parte dintr-o strategie narativă. Pentru exemplificare, voi cita un fragment luat la întâmplare, dar pe deplin edificator pentru felul în care este scris romanul O pasăre pe sârmă: "Vânzătorii, bocănind din picioare ca să nu le îngheţe, îi îmbiară cu steluţe ceramice, globuri şi felicitări. Un copil cu fular şi săniuţă îi făcu fetei semn de pe un derdeluş de staniol. Ea îl cumpără şi-l puse la căldură în poşetă. Avea să i-l dea lui Eman seara, în tren. În compartiment era rece şi ei îi era puţin teamă" (pp. 89-90). Oarecum paradoxal, chiar dacă, aşa cum a precizat chiar autoarea, pentru maxima obiectivare, naraţiunea este scrisă la persoana a III-a, este uşor de remarcat că totul este privit de la "înălţimea" personajului Sabina. Faptul că protagonista este mai degrabă un mijloc de a cunoaşte lumea decât un scop al naraţiunii dă romanului un aer de oarecare inconsistenţă. Din el lipseşte personajul puternic, solid, cel care, împreună cu povestea, trebuie să dea identitate şi să asigure soliditatea operei de ficţiune.

Mi se pare destul de clar şi inteligent proiectul de roman al Ioanei Nicolaie. Prozatoarea a urmat cu stricteţe acest proiect, dar, odată terminată, cartea pare că se dematerializează. Poate pentru că, uneori, ceea ce arată bine ca machetă sau ca proiect îşi arată limitele atunci când e construit la scară reală. Pe de altă parte, poate chiar acest aer de inconsistenţă, de neîmplinit a fost în intenţiile scriitoarei. Probabil mulţi vor fi fost cei ieşiţi dezamăgiţi de la un film ca Blair Witch Project, complet ieşit din normele limbajului clasic al naraţiunii cinematografice, ceea ce nu înseamnă însă că pelicula a fost un fiasco. Dimpotrivă. Ea are foarte mulţi fani, unii dintre ei iniţiaţi, şi a făcut destui prozeliţi. Nimic nu exclude faptul că o astfel de scriitură, care astăzi poate părea excesiv de diluată, ar putea deveni mâine canonică. De aceea, un astfel de roman merită să fie citit, fie şi ca experiment.

Chiar dacă, luat în ansamblu, romanul O pasăre pe sârmă suferă de un soi de anorexie epică, unele dintre fragmentele care îl compun sunt memorabile. Excelentă mi se pare scena demonstraţiei cu vasele firmei Deptel (care, între noi fie vorba, seamănă izbitor cu strategia de vânzări a firmei Zepter) şi mai ales stânjeneala spectatorilor invitaţi, după ce au văzut minunea, să încheie prohibitivele contracte de achiziţie. Autoarea se dovedeşte aici o excelentă mânuitoare a stilului indirect liber: "Fiecare voia. Totuşi salariul de ofiţer e atâta... Şi doamna era funcţionară la poştă. Împreună ieşea cam atâta. Şi-abia-şi luaseră frigider de ăsta, mai nou, cu combină... (...) Totuşi, cum e varianta Rubin? Că pe ei i-ar mulţumi, de fapt, o simplă tigaie, deşi gătitu-n sistem li se păruse un mare progres./ Ieşeau din încăpere de parc-ar fi fost învârtiţi în căluşei jumătate de zi. Aveau feţele roşii, domnul ofiţer chiar semnase" (p. 170).

Are prea puţină importanţă dacă romanul O pasăre pe sârmă este o autoficţiune sau o ficţiune pur şi simplu. Nu văd de ce ar fi important pentru un cititor de romane să ştie cu precizie cât din viaţa Ioanei Nicolaie s-a strecurat în compoziţia personajului Sabina. Important este ca această carte să se susţină ca roman. Iar aici lucrurile sunt, aşa cum am încercat să demonstrez mai sus, destul de discutabile. Ceea ce, în fond, este un lucru pozitiv.