LA prima vedere, romanul lui Gabriel Chifu, Relatare despre moartea mea este o combinaţie între şaradele epico-narative ale lui Dumitru Ţepeneag (din ciclul romanesc început cu Hotel Europa sau din mai recentul roman La Belle Roumaine) şi On the Road, romanul cult al lui Jack Kerouac. Pe un fundal cât se poate de extins în spaţiu şi timp (din România "epocii de aur" până în Canada zilelor noastre şi în principalele capitale ale Europei unite), romancierul reuşeşte performanţa ca, în numai 233 de pagini, să îngrămădească elemente din care s-ar fi putut scrie cinci-şase romane de mai multe tipuri: un roman poliţist (al căutării misteriosului corespondent al doamnei Anne Wellington/ Ana-Cristina Stănescu), un roman existenţial (al derutei, căutării libertăţii, descoperirii propriului sine, având-o ca protagonistă pe aceeaşi fascinantă Ana-Cristina, dar, într-o măsură mai mică sau mai mare, şi pe toate celelalte personaje), un roman al ratării şi al iluziilor sfărâmate (paginile de jurnal de la începutul cărţii) un roman de călătorie, un roman metafizic şi parabolic (miraculoasa sarcină din final a protagonistei) şi un roman al ingineriei textuale de tipul "noul roman francez" (dată fiind mobilitatea stilurilor, vocilor şi tehnicilor narative de-a lungul cărţii). Să recunoaştem, cam mult pentru o singură carte, de dimensiuni cât se poate de rezonabile. Impresia finală este că autorul a alergat după prea mulţi iepuri pentru a se alege cu vreunul la capătul cursei. Totul seamănă mai degrabă cu un catalog de eşantioane decât cu un roman închegat. Chiar dacă eşantioanele sunt adesea de cea mai bună calitate, iar lectura, realmente captivantă.
Şi totuşi, luând o oarecare distanţă (eliminând ceea ce este de eliminat), Relatare despre moartea mea rămâne în amintire ca un roman autentic, în centrul căruia se află unul dintre cele mai bine conturate personaje feminine din literatura română a ultimilor ani: Ana-Cristina Stănescu (Anne Wellington). Traumele şi dilemele existenţiale ale acestui personaj, descrise cu multă fineţe şi empatie de autor fac din Ana-Cristina Stănescu un personaj pe deplin credibil, fascinant şi memorabil. Gabriel Chifu dă dovadă de multă intuiţie psihologică atunci când descrie transformările personajului său din adolescenta teribilistă, însetată de libertate şi cu dor de aventură, în femeia umilită şi traumatizată, aflată în pragul sinuciderii, care îşi regăseşte liniştea sufletească şi splendoarea în căminul protector al unui soţ mult mai în vârstă, pentru ca, în final, trecutul uitat să o ajungă din urmă şi să se sinucidă la puţin timp după dispariţia binefăcătorului ei.
De altfel, toate personajele lui Gabriel Chifu au latura lor existenţială, psihanalizabilă. Misteriosul corespondent al Anei-Cristina, despre care aflăm că este securistul care i-a produs întâia traumă, prin odioasa şedinţă de umilinţă de după încercarea eşuată de trecere a frontierei, se află în plină derută existenţială la Paris, unde s-a autoexilat. Golit de vlagă şi de voinţă vegetează într-o perpetuă stare de contemplaţie. În mintea lui trecutul şi prezentul se amestecă fără încetare, iar lipsa unui sens raţional al propriei existenţe îi paralizează voinţa. Puţini prozatori contemporani ar putea să surprindă mai bine decât Gabriel Chifu lipsa de orizont a unei vieţi, deruta existenţială menită să ucidă orice impuls vital: "Nu mai suport să ies pe străzi, ceea ce la început mi se părea seducător, acest vacarm uriaş, neobosit, strălucitor, acum nu mai suport, nu mai suport nici să întâlnesc pe cineva, să vorbesc cu cineva, (...)stau în cameră, întins în pat, ore în şir, amorţit, fără putere, fără voinţă, refugiindu-mă ca o ambarcaţiune spartă de furtună într-un mic port, refugiindu-mă în amintirile mele, cele de care fugisem, cele de care voisem să mă desprind, pentru a-mi confecţiona o identitate nouă, ele, amintirile, au devenit patria mea, tărâmul prin care rătăcesc fără încetare, să-mi reamintesc a devenit singura mea ocupaţie, singura mea formă de a participa la viaţă, singura mea pasiune" (p. 35).
De ce a simţit fostul torţionar nevoia să-i trimită uneia dintre victimele sale de acum aproape două decenii (care, între timp, reuşise să-şi clădească o nouă existenţă) aceste amare reflecţii de viaţă? Şi de ce ar fi fost aceste rânduri în măsură să o determine pe înstărita canadiancă să lase totul baltă pentru a porni în căutarea disperată a enigmaticului autor? Mă tem că nu este foarte uşor de răspuns la aceste întrebări şi că nu trama narativă este punctul forte al acestei cărţi. Personajele sunt însă excelent creionate. Adam Wellington, soţul Annei, are o filozofie de viaţă menită să readucă lumina în existenţa traumatizată a româncei. Generos şi discret, el este dispus să îi acorde soţiei sale libertatea de care are nevoie, iar dragostea acestei bombe sexuale pentru bărbatul său mult mai vârstnic, greu de înţeles de către cei din jur, devine pe deplin plauzibilă. Luciditatea bărbatului, grija lui - reflectate în jurnalul pe care îl ţine - pentru fericirea frumoasei şi atât de vulnerabilei femei de lângă el sunt cu adevărat sublime. La trei zile după împlinirea vârstei de 74 de ani, Adam îşi notează în propriul jurnal: "Pasiuni, experienţe, tot ce e normal să trăiască la vârsta ei trebuie să trăiască, să încerce, nu să le suspende dintr-un idiot, rău înţeles sentiment de fidelitate, de recunoştinţă, de compasiune faţă de mine (...). Aşa că am să o încurajez să aibă o viaţă alături de mine, dar am să o încurajez, discret, însă ferm, să aibă o viaţă numai a ei, de care să nu-mi dea mie socoteală. Cred că am să reuşesc asta, mai ales că mereu mi-am dorit ca libertatea de gândire, de imaginaţie, de atitudine să fie un atribut al meu pe care să-l aplic în viaţa de toate zilele; (...) nici eu nici Anne n-am privit căsătoria ca pe o instituţie tradiţională, aflată sub semnul constrângerilor şi al posesiunii, ci amândoi am văzut în ea o formă de reciprocă oglindire, de reciprocă punere în valoare şi regenerare" (p. 91).
Dincolo de acţiunea propriu-zisă, cu plusurile şi minusurile ei, romanul lui Gabriel Chifu se pretează de minune unui studiu de naratologie. Alternarea vocilor (există un tradiţional narator omniscient care relatează faptele la persoana a III-a, dar şi capitole în care personajele îşi asumă, prin rotaţie statutul de narator) şi stilurilor narative îi oferă cititorului efectul de oglinzi paralele. Pe alocuri apar consideraţii metatextuale, este prezent şi fenomenul mise en abîme, ingineria textuală se face la vedere. Convenţia romanescă devine explicită, iar latura "tehnică" a romanului, o miză în sine. Aflată la Sinaia, în căutarea celui care îi trimisese misterioasele sale pagini de jurnal parizian, Anne raţionează ca un naratolog la situaţiile din romanul în care tocmai se află: "Am primit pe internet povestea cuiva, din spusele sale, un profesor român ce rămăsese în capitala Franţei şi îşi consuma acolo o singurătate complicată. Atrasă de personaj, l-am botezat domnul N. şi am plecat la Paris în căutarea lui. (...) Îmi reproşez că, mental, la început, şi ca mod de acţiune, mai târziu, am comis o gafă impardonabilă, de începător: am confundat personajul cu autorul - n-am luat în calcul faptul că în spatele "domnului N." se ascunde altcineva, "autorul", a cărui biografie poate să coincidă cu a domnului N. sau, mai degrabă, poate să fie diferită. Apoi, când credeam că toate firele s-au pierdut, am descoperit un indiciu ce reanimă povestea" (p. 159).
În fine, romanul are pe alocuri aspectul unor plicticoase ghiduri turistice. Pe pagini întregi sunt descrise străzi şi clădiri din diverse oraşe europene şi din America de Nord, fără vreun beneficiu în derularea romanului. Dau un singur exemplu dintr-o mulţime de astfel de pasaje peste care cititorul poate să sară fără nici un fel de regrete: "Traseul lor din ziua aceasta cuprinsese Westminster Abbey, traversaseră apoi Tamisa, trecând pe Westminster Bridge, admiraseră de pe el perspectiva, clădirea Parlamentului şi turnul Big Ben, apoi, pe malul celălalt, roata albă, uriaşă, care se rotea lent, ameţitor, fuseseră în Gara Waterloo (...) şi, de aici, pe malul fluviului, se îndepărtaseră pe lângă clădirea ca un buncăr a Teatrului Naţional spre Tate Modern şi spre Teatrul Globe" (p. 201).
Fără să împărtăşesc entuziasmul exaltat al celor doi critici care recomandă romanul pe copertă (Dan Cristea şi Luminiţa Marcu), pot spune că Relatare despre moartea mea, de Gabriel Chifu, este o carte inegală, care spune însă multe despre realele calităţi de prozator ale autorului său. Dacă i se poate face un reproş lui Gabriel Chifu în legătură cu romanul în discuţie, acesta este miza prea mare. Pur şi simplu autorul a vrut să demonstreze prea multe într-o singură carte.
