Scriitoarea franceză de origine algeriană Malika Mokeddem (n. 1949) şi-a lansat recent la Bucureşti romanul Femeia interzisă (Ed. IBU Publishing, traducere de Cristina Radu), un roman cutremurător despre destinul femeilor în Islam, o carte plină de poezie, dar şi de episoade dramatice. Cartea, publicată în Franţa în 1993, a avut un succes important de public şi de critică, fiind remarcată de juriul Premiului Femina şi distinsă cu Premiul Méditerranée des Jeunes. Există foarte mult din Malika Mokeddem în Femeia interzisă. Scriitoarea s-a născut pe 5 octombrie 1949 în Kenadsa, un sătuc algerian tipic din deşertul Saharei. Fiică a unor nomazi analfabeţi, ea a ales să plece în Franţa, în 1979, după terminarea studiilor la Oran, şi a devenit medic la Montpellier. Asemenea personajului Sultana, ea nu a încetat să lupte din copilărie pentru a-şi continua studiile şi, mai ales, pentru a fi liberă. În 1985, scriitoarea a renunţat la cariera medicală şi s-a dedicat cu totul scrisului.
Cum aţi defini identitatea scriitoarei Malika Mokkedem?
O identitate este, de regulă, un lucru complex. Pentru mine, identitatea este o mişcare, nu pot fi împărţită între o identitate occidentală - o parte modernă - şi rădăcinile mele din deşert. Identitatea e un parcurs. Geografia, ca şi istoria, ne oferă ceva care urmează să se dezvolte şi, dacă identitatea este fixă, atunci eşti mort, nu mai eşti o fiinţă vie. Bunica mea, o nomadă căreia nu-i plăcea imobilitatea şi care avea un puternic simţ al cuvintelor, o auzea pe mama spunându-mi, pe când eram adolescentă, îmi tăiasem deja părul şi purtam pantaloni: "Încetează să-i mai imiţi pe europeni! Trebuie să ştii unde sunt rădăcinile tale". Acest cuvânt, "rădăcini", parcă mă lovea, şi bunica mea îi spunea mamei, care era sedentară: "Las-o pe fetiţa mea în pace! Nu e un palmier ca să aibă nevoie de rădăcini, este o fiică de nomazi. Are picioarele făcute pentru a fugi, dacă este nevoie". Pentru mine identitatea este un parcurs. Locul, ca şi istoria, trebuie să le coordonezi de la plecare. Şi pe urmă le dezvolţi cu ajutorul întâlnirilor pe care le ai, cu sentimentele pe care le ai, cu modul de a trăi, cu refuzul anumitor lucruri, cu modul în care te construieşti pe tine însuţi. Identitatea poate rămâne. Nu spun că trebuie neapărat să pleci ca să ai o identitate. Sunt oameni care trăiesc o viaţă întreagă într-un loc şi sunt deschişi. Dar asta este identitatea lor. Identitatea este făcută din influenţe. Puritatea rasei este o chestiune istorică, nu cred în ea, mi se pare un element periculos. Am nevoie de diversitate. Am nevoie ca alţii să existe pentru a evolua în mijlocul lor. Nu am nevoie numai de cei asemănători mie. Chiar şi ai tăi sunt consumaţi, sunt afectaţi în mod diferit de lucrurile din jur. Identitatea este ceva viu, care evoluează, şi evoluţia nu înseamnă sistematic să pleci, dar poate însemna şi asta, uneori.
Gustave Flaubert spunea "Madame Bovary c'est moi". Sultana sunteţi dvs.? Cât anume din personajele dvs. feminine sunteţi dvs.?
Sunt câteva elemente - Sultana este medic, a plecat din deşert, contextul istoric al anilor '90, toată această realitate fizică a Algeriei istorice, şi apoi această complexitate a sentimentelor de apartenenţă - pe care le-am făcut să trăiască în Sultana, dar am făcut-o cu libertatea scriitorului. El poate să inventeze. Scriitorul nu este un zeu, dar printr-o anumită scriitură poate inventa un personaj, fiind deci un soi de Dumnezeu, dar un Dumnezeu între ghilimele, şi poate să ajungă să atribuie ceea ce simte el unui personaj. În acel moment, cred că pariul este reuşit.
Vă leagă o prietenie lungă de un alt scriitor publicat de IBU Publishing, Rachid Mimouni. Vă simţiţi ca făcând parte din aceeaşi familie de scriitori?
Da. Chiar dacă scrisul nostru este diferit, suntem din aceeaşi familie, da. O famile din care am pierdut câţiva membri. Nu numai că făceam parte din aceeaşi familie de scriitori, dar Rachid îmi era un prieten apropiat. El nu voia să părăsească Algeria, dar a trebuit să o facă forţat, în momentul cel mai teribil al terorismului. A suferit mult că a trebuit să plece, dar altfel, risca să-i fie omorâţi copiii. Eu eram uşurată că pleacă, pentru că aveam nevoie să rămână în viaţă şi să rămână scriitorul extraordinar care era. Şi acest război l-a omorât, a murit de disperare. Am fost revoltaţi în momentul morţii sale. Integriştii au spus " A cerut răzbunarea fraţilor". Aşa încât i s-a trimis o pedeapsă fulgerătoare. Aşa era integrismul care l-a omorât, dar noi ne-am spus "noi vom continua după moartea lui, pentru că trebuie să spunem nu integrismului". Dar adevărul este că integrismul a fost cel care l-a omorât. N-am vrut să recunoaştem, pentru că atunci eram prinşi în această suferinţă, în această durere, dar cu timpul, îmi dau seama că integrismul l-a omorât. Rămâne această carte, Femeia interzisă şi este o mare fericire să vezi că un text publicat acum cincisprezece ani este tradus şi acum. Contextul istoric nu comandă totul, iată, şi un text continuă să existe şi în afara lui. Este tulburător pentru mine să mă întâlnesc, ca la sfârşitul acestei cărţi, cu prietenul meu, Rachid Mimouni. Este ca şi cum ar fi din nou aici, într-un moment greu.
Mai sunteţi legată de Algeria natală? Există disidenţă culturală şi politică acolo?
Da, în primul rând presa, oamenii din lumea culturală, chiar şi cetăţenii practică o formă de disidenţă. Să nu uităm Rezistenţa şi că au fost oameni care au plătit cu viaţa pentru că au spus ceea ce cred. Un scriitor a fost ucis cu trei gloanţe în cap. A fost unul dintre primii ziarişti-poeţi-scriitori. Numele său este interzis şi acum. Scosese un ziar care se numea "Rupturi la plural" şi scrisese un editorial în care spunea: "Dacă taci, mori, dacă vorbeşti, mori. Atunci, spune şi mori!". Aşa că a fost ucis cu trei gloanţe în cap. A plecat la muncă şi când a venit acasă, ei i-au bătut în geam. El a coborât geamul şi i s-au tras pe loc trei gloanţe în cap. Vorbim despre conştiinţe politice recunoscute în lumea literară sau în media. Ceea ce nu trebuie să uităm este cum s-au comportat oamenii în momentul în care teroriştii se credeau foarte puternici şi semănau teroarea printre noi. De exemplu, în prima zi de şcoală, spuneau aşa: "Dacă vă trimiteţi copiii la şcoală, o să-i omorâm". Presa occidentală, avidă de senzaţional, a preferat să scoată în faţă mai degrabă bărboşii decât un astfel de exemplu de terorism. Însă oamenii îşi luau copiii de mână şi-i duceau la şcoală. Traversau coline, dealuri şi îi duceau la şcoală, chiar dacă aceştia puteau merge şi singuri. Lucruri de acest fel ar fi meritat să fie reflectate de presă. Ele continuă, dar se confruntă cu o putere retrogradă. Încă nu ne-am eliberat total.
Credeţi în literatura cu mesaj? Cum se împacă acest lucru cu stilul dvs. poetic, liric?
Literatura care nu arată frământările lumii, puterea sau mizeria nu mă interesează. Dar nici nu vreau să fiu trecută la categoria literatură cu mesaj, pentru că nu sunt numai un martor, sunt un scriitor. Nu vreau să fiu redusă la literatura documentară. Eu revendic lirismul pe care încerc să-l controlez ca să-i dau mai multă profunzime. Asta contează. Complexitatea lumii, mai degrabă decât mesajul. Un scriitor, ca şi un pictor sau un muzician, este o cutie de rezonanţă.
Ce caută Vincent în Algeria? O femeie, o cultură sau o idee?
El trăieşte experienţa alterităţii. Nu i se implantează un rinichi pur şi simplu, este rinichiul unei femei străine, şi acest corp străin îi salvează viaţa. Are nevoie ca sângele lor să fie schimbat de trei ori. Ei sunt legaţi, nu pot să se mişte. E un corp străin care-i redă libertatea, aşa că are nevoie să înţeleagă, să perceapă, să simtă ceva din ea, din acest altcineva care este în el. Nu degeaba o întâlneşte pe Sultana. Ei sunt la niveluri diferite. Ea a plecat deja din Algeria şi revine acum pentru a încerca să înţeleagă societatea în care s-a născut. El a fost bolnav şi un corp străin îl salvează, la niveluri diferite. Au destine care nu pot decât să se atragă şi să se înţeleagă.
Există o solidaritate feminină sau feministă în Algeria, aşa cum pare să reiasă din carte la un moment dat? Există femei care "au reuşit" în Algeria, într-un grad cât de mic?
Da. Există o mare solidaritate, dintotdeauna. Şi nu numai între femei. Oamenii se ajută, nu-i abandonează pe copii, nici pe bătrâni. Solidaritatea e un lucru foarte apropiat de realitatea din Algeria. Independenţa nu le-a dat putere femeilor. Femeile au dobândit acces la ştiinţă, iar ştiinţa e o formă de putere. Când dobândeşti un spirit critic devii autonom. Înainte, femeile stăteau acasă, erau mame şi soţii. Acum, sunt avocaţi, medici, ziarişti în locuri periculoase, şi au încă multe alte astfel de meserii. Deci, au cucerit spaţiul public, asta e sigur. Rămâne ca totalitatea femeilor să dobândească această libertate. Unele femei încep să trăiască singure, fără să se căsătorească, fără să facă copii. Există şi aceste ipostaze. Există un întreg evantai de stiluri de viaţă feminine, de la cel tradiţional, la femeia care vrea să trăiască singură pentru că nu vrea să-şi lege viaţa de un bărbat şi are nevoie să fie independentă.
Credeţi că radicalismul patriarhal din societatea algeriană victimizează de fapt şi bărbaţii?
Da. Evident. Băieţii primesc odată cu laptele matern ordinele de a deveni macho, misogini, primesc această moştenire prin grupul de femei din familie. Apoi, continuă pe această cale, dar începutul a fost făcut de femeile din familie, şi contribuie la asta chiar şi femeile care studiază. Este greu să pui capăt obiceiului ca fetele să-i servească pe băieţi. De fapt, ar trebui să se ajungă la o libertate individuală mai mare pentru ambele sexe. Trebuie să înţelegem că este nu numai o problemă politică, ci e vorba şi de un fel prost, greşit de a trăi masculinitatea. Este o angoasă care îi face pe bărbaţi să se teamă de femeile care au deja viaţa lor, care sunt independente.
