Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Mai de Gabriela Ursachi


Dacă ar fi să se apeleze la un cuvînt rezumativ, capabil de a traduce o obsesie particulară a lui Tudor Vianu, acesta ar fi, cel mai probabil, "modestie". Înţeleasă la un nivel superior şi îngemănată cu măsura şi temperanţa morală, un anume tip de erudiţie lipsită de clamori ostentative, fericit mîntuită de bolile vanităţii, proiectează în viaţa şi în opera făuritorului de "idei trăite", ca pe o hologramă de identificare, idealul clasic al omului. Tudor Vianu s-a născut în 1897 şi s-a stins la 21 mai 1964. Se împlinesc 40 de ani de la dispariţia cărturarului care, prin demnitate şi seninătate olimpiană, se apropie cel mai mult de stilul aulic maiorescian. El îşi aşază creaţia, întreagă, sub pecetea prestigiului comun tuturor întemeietorilor animaţi de construcţia culturală. Născut şi crescut într-o familie de oameni cultivaţi şi sobri (tatăl, medic primar în Giurgiu, impune familiei un ritm de viaţă guvernat de ordine şi disciplină), copilul îşi însuşeşte fără efort considerabil regulile respectului filial şi se conformează ca de la sine responsabilităţilor ce sporesc odată cu vîrsta. Părăseşte casa părintească, descrisă de Ion Biberi în monografia sa "jumătate muzeu, jumătate bibliotecă" în 1912, cînd se transferă la Liceul Gh. Lazăr din Bucureşti. Aici se produce "evenimentul" adolescenţei sale - "complexul latin" - indus de profesorul H. Frollo. Prin intermediul limbii latine Vianu mărturiseşte a fi descoperit "o parte din frumuseţea şi adîncimea uneltei noastre de expresie: Cuvîntul". Este astfel deturnat de la intenţia urmării în carieră a tatălui şi, din 1916, începe să frecventeze cenaclul lui Al. Macedonski, Maestrul său de suflet, al cărui prim editor şi exeget de marcă va fi. Debutează în Flacăra cu cîteva poezii, dar operează o "strangulare" timpurie a elanului liric (abia în 1957 îi va apărea mereu amînatul volum de versuri), la fel cum renunţă, în urma unei severe introspecţii, la critica literară "liberă", "activă" în favoarea unor aprofundări teoretice în domenii pe cît de variate şi vaste, pe atît de absorbante prin trunchiul comun al spiritualităţii de vîrf: estetică, filosofia culturii, istorie, istoria artei, stilistică etc. E. Lovinescu deplînge "dezertarea" celui mai înzestrat "critic de generaţie" din arena publicisticii, unde şi-l plăsmuise intrat viguros "pentru a pocni din bicele severităţii şi ale independenţei morale". Pînă tîrziu, cînd ecoul polemicii dintre ei mai stăruie doar în cenuşa din "epoca primului Sburător", regretă cu înţeleaptă resemnare hotarîrea fostului colaborator de a se destina unei activităţi "impersonale". T. Vianu începe să-şi manifeste vizibil tendinţa spre abstract, spre ideea bine aşezată într-o ecuaţie filosofică, într-un sistem marcat de o gîndire revelatoare. După ce îşi ia licenţa în drept (1919) şi în filozofie (1920), face un scurt popas la Iaşi. Acolo îl cunoaşte pe G. Ibrăileanu şi primeşte cu satisfacţie propunerea de a colabora la Viaţa românească. Dar aşa cum apele adînci şi limpezi ascund vîrtejuri neştiute, firea evolutiv activă a tînărului Vianu îl împinge spre noi provocări. Urmează un traseu de studii universitare, pornind dinspre Leipzig spre Viena, apoi din nou în Germania, la Tübingen, oraş evocator prin personalităţile culturale care-şi legaseră existenţa de aceste locuri: Hölderlin, Uhland, Schelling, Hegel. Într-o scrisoare către bunul său prieten din copilărie Ion Barbu (Dan Barbilian), "eternul student" admite sacrificiul întru cunoaştere: "Am făcut un act de deznădejde plecînd". El ştie că nu mai există cale de întoarcere înainte de a dobîndi "averea" în stare a-l face să se simtă stapîn pe sine, smuls îndoielilor, înarmat cu o autoritate internă de nezdruncinat. "Aplecarea drapelelor n-are niciodată nici o scuză", conchide el, cu un sfat şi cu o îmbărbătare personală totodată. În 1923 îşi trece doctoratul în Filosofie sub conducerea esteticianului Karl Groos cu teza Das Wertungsproblem in Schillers Poetik. Apărută un an mai tîrziu la Editura Fundaţiilor Regale, se bucură de competenta analiză a lui Lucian Blaga (lucrarea va fi tradusă în limba română tîrziu, abia în 1977, fiind cuprinsă în volumul 7 din Opere). Revenit în ţară, Vianu începe încă din februarie 1924 să ţină cursuri la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, urmîndu-şi pînă în anul morţii vocaţia profesorală. Scrie permanent, fără răgazuri nejustificate, cu aceeaşi inepuizabilă apetenţă a cunoaşterii. Este convins că doar un temperament problematic (în contrast cu unul contemplativ leneş) poate deveni generator de mare artă. "Pentru mine - spune el - interesanţi sînt acei care gîndesc". Chiar dacă aici îi are în vedere mai ales pe poeţi (Poeta faber), autorul Esteticii vede în orice artist un "creator moral" prin care opera să devină produsul sacru al unei temeinice şi îndîrjite munci profane. Mereu egal cu sine într-un atît de răspicat comportament academic, Tudor Vianu şi-a păstrat pînă la capăt "postulatul optimist" (G. Gană) de superioară clasă umanistă atît de prezent în "capacitatea de a trăi lumea aceasta sub toate aspectele ei, a o preţui în sensul tuturor valorilor pe care ea în mod virtual le închide".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara