Săptămîna Luminată mi-a oferit o îmbuibare cu peliculă fără precedent, cel puţin raportîndu-mă la ultima jumătate de an. Am ajuns la trei vizionări de presă în cinci zile, am îngurgitat patru filme într-un week-end, ocazie cu care m-am repus la curent cu noutăţile video şi DVD. Din nefericire, nu mă pot lăuda decît în proporţie de 15% cu calitatea lungmetrajelor vizionate. Căutam o vacanţă a cerebelului, dar n-am obţinut-o decît pe jumătate. În schimb, mă mîndresc cu faptul că aceste filme, deşi în aparenţă îndemnau la un consumerism paşnic, împănat cu floricele, suc şi stagnatul pe canapea, au constituit un prilej excelent de teoretizare.

Primul exemplu care îmi vine în minte este "Harry Potter şi Pocalul de Foc", actualmente bun de închiriat. Să fie poate de vină circumstanţele pascale în care am urmărit lungmetrajul, dar tind să cred că acest puştan este noul martir universal. Identificarea spectatorului cu el se face cu mare uşurinţă. Dacă stai să faci "contabilitatea" personajului, descoperi cu surprindere că nu e vreun elev strălucit, nici vreun erou neînfricat, nici vreun orator sau comunicator viabil sau un vrăjitor inspirat. Pare să aibă niscaiva supra-puteri, dar pînă să le descopere sau să îşi dea seama cum să le folosească... Harry Potter se reduce la nişte bun-simţ şi o doză de simpatie. Neavînd prea multe caracteristici, oricine se poate identifica cu el. Plus că vîrsta sa fragedă, inadecvarea la context şi încercările la care e supus îţi trezesc instant instinctele protectoare...

Aici vine partea interesantă: bonusul e ditamai halca de experienţă cathartică, rezultată tocmai din uşurinţa suturii spectatorului. Spun "cathartică" pentru că arareori am văzut un personaj pătimind ca Harry Potter. În comparaţie cu el, Antigona a dus-o pe roze. Nu mai vorbesc de puştanii lui Dickens care, puşi lîngă vrăjitorul adolescent, arată ca nişte răsfăţaţi ai sorţii. Asta pentru că spectatorii de acum, mai (e)rodaţi emoţional decît publicul lui Sofocle sau al lui Dickens, au nevoie de mult mai multă violenţă, cu mult mai expert orchestrată, pentru a-şi lua porţia de purificare prin suferinţa unor personaje. Iar micul magician în cauză oferă această oportunitate fără nici o nuanţă religioasă, avînd astfel posibilitatea de a servi drept "ţap ispăşitor" global. Fireşte, de acest lucru îţi dai seama doar detaşîndu-te de tot spectacolul vizual, ceea ce, recunosc, nu-i tocmai uşor. Oricum, pentru a vă combate incredulitatea m-am hotărît să alcătuiesc o listă cu necazurile lui Harry Potter:

1. n-are mamă, n-are tată, iar familia adoptivă îl exploatează pe toate căile posibile (ştim din episoadele anterioare);

2. suferă o varietate de mutilări: este bătut şi călcat în picioare - ia un şut în plină faţă în primele 10 minute - torturat, tăiat pe toată lungimea antebraţului, aproape strangulat, cît pe ce să se înece, pîrlit de un dragon, muşcat de animale marine, agresat de crengi, înţepat în gît de tridentul unei sirene, atacat de bomboane care se dovedesc a fi gîndaci. Plus că suferă cel puţin trei căderi de la mare înălţime (aceste nenorociri apar doar în "Harry Potter şi Pocalul de Foc");

3. găseşte un om mort şi îşi vede un amic decedînd din cauza lui;

4. cel care îi ucisese familia şi adepţii lui revin să îl persecute;

5. este ocărît de 99% dintre colegii lui de şcoală, care poartă insigne ce îl insultă;

6. simultan cu (5), se ceartă cu cel mai bun prieten al său;

7. după reconcilierea cu acesta, în loc să capete şi el niscaiva ajutor din partea amicilor apropiaţi, tot el trebuie să îi salveze;

8. este acuzat de furt de către un profesor al său, evident, pe nedrept;

9. intră într-un turneu extrem de periculos împotriva voinţei lui şi a regulilor, dar este blamat pentru asta;

10.propriii săi profesori îl folosesc drept momeală;

11. nu se poate culca fără să aibă coşmaruri. Mai mult, e vorba de unul şi acelaşi coşmar;

12. rămîne fără bufniţă şi se alege în schimb cu o pasăre care îl tot ciupeşte de degete. De parcă agresiunile de la punctul 2 n-ar fi fost de ajuns...;

13. este ţinta calomniei jurnalistice (vreau să protestez pe această cale: din toate filmele din seria "Harry Potter", jurnaliştii ies cu o imagine extrem de şifonată);

14. se înamorează de o tipă care refuză să meargă cu el la bal;

15. în compensaţie, este pe punctul de a fi violat de o fantomă în cadă.

Lista de deasupra nu este exhaustivă, ci conţine ceea ce pot spune fără a vă strica plăcerea vizionării. Despre acest film s-a comentat că este mai întunecat decît precedentele, dar afirmaţia mi se pare extrem de disproporţionată. Naturalul şi supranaturalul se pun cap la cap pentru a asigura un maximum de pericole ce îl pîndesc pe Harry din fiecare colţ. Dincolo de chinurile la care este supus personajul, te gîndeşti că, în calitate de proaspăt adult, va fi cît se poate de plictisitor: va fi trăit deja totul, cu excepţia unei relaţii stabile romantice, a unei preocupări pentru carieră şi a unei schimbări de anturaj. Adică experienţele banale prin care trec mai toţi indivizii.

Pe de altă parte, aşa sună lucrurile în teorie. De facto, însă, ceea ce constat eu la acest protagonist este că nu capătă o uncie de maturitate de la un episod la altul. Continuă să nu ştie prea multe vrăji, să nu realizeze dimensiunile primejdiilor care îl ameninţă şi să rămînă la fel de neajutorat în faţa evenimentelor care continuă să îl ia prin surprindere. De altfel, acesta este unul dintre motivele pentru care cred eu că la Potter contează mai degrabă suferinţele şi supravieţuirea decît isprăvile care îi ies şi faptele de vitejie ce îl au drept autor. Faima lui printre vrăjitori pare a fi nefondată pînă şi pentru cel mai simpatetic spectator. Nici de această dată, afli, reuşitele lui din Turnirul celor Trei Vrăjitori nu se datorează capacităţii lui de a se descurca, ci unor alţi factori care se amestecă. Succesele lui sunt mai mereu circumstanţiale: intervin ba părinţii care îl veghează (în formă de fantome), ba un binefăcător (Sirius Black), ba profesorii.

Staţi că acum vine şi rîndul lor. Autoarea cărţilor, J.K. Rowling, întîmpină toate dificultăţile cu care s-au confruntat aceia care au pornit o construcţie a unei lumi imaginare pe care au dezvoltat-o apoi într-o serie de volume. Contradicţia şi redundanţa sunt capcane peste care dă la fiecare pas, aşa că o gafă este de aşteptat mai devreme sau mai tîrziu. Se simte că devine neglijentă din structura epică: personajul "rău" se ghiceşte mult mai uşor în "Harry Potter şi Pocalul de Foc" faţă de precedentele. O altă problemă o constituie protagoniştii postulaţi drept "geniali" care se comportă inept (ce vă spuneam de contradicţii). Exemplul din lungmetrajul de faţă este tocmai Albus Dumbledore, directorul şcolii de magie Hogwarts. S-o luăm aşa, după datele problemei cum sunt prezentate în film: Dumbledore ştie A. că Harry Potter e în primejdie, B. cine e "agentul" primejdiei şi C. unde se află acesta, mai precis un loc păzit în care prezenţa/absenţa agentului poate fi verificată. În loc să acţioneze ca orice om cu scaun la cap, adică să verifice dacă potenţialul agresor se află unde ar trebui să se afle, Dumbledore, acest geniu al magiei britanice, stă cu mîinile în sîn şi aşteaptă ca Harry să se afle cu spatele la zid (de două ori!) înainte ca să îl salveze în ultimul moment. Ei, dacă asta-i logica vrăjitorească, eu una mă lepăd!

Şi acum, un detaliu pe care nu mă pot abţine să nu îl menţionez, e comic dacă te gîndeşti la rivalitatea anglo-franceză şi la dublul standard al corectitudinii politice. J.K. Rowling e englezoaică, iar comunitatea micilor vrăjitori de la Hogwarts reflectă multiculturalismul britanic: albi, negri, asiatici (mai ales indieni). Ei, dar cînd vin fetele franţuzoaice de la Beauxbatons, să dai cu tunul şi nu dai de vreo mulatră sau metisă sau negresă sau asiatică printre ele...