Cînd eram mică şi citeam
Jules Verne, fugeam de
orice carte a lui despre
mări şi adîncuri. Deşi am
făcut înot de performanţă,
nu am deschis niciodată
ochii în apă.
Explicaţia este, aparent, simplă.
Teama. Dar teama de ce? De sine,
aş zice astăzi. Drumul armonios al
fiinţei este deopotrivă spre în afara
lui, cît şi spre înăuntrul lui. Ţîşnirea
şi zborul spre înalt ar presupune şi
scufundarea spre interior. La fel de
amplă. Din adîncuri porneşte axa.
Acolo încep miracolele. În întunericul
de dinăuntru este şi lumină, iar în
lumina de dinafară este şi beznă.
Taina fiinţei este mai întîi în adîncul
ei. Anvergura zborului stă în cunoaşterea
de sine. Iar pe scenă, povestea asta
se simte tulburător, doar atunci cînd
există acest dublu sens.
Unii dintre noi am avut norocul
să cunoaştem oameni de tot felul
care nu ne-au lăsat întîlnirea şi trecerea
întîmplătoare. Atingerea sau popasul
au frămîntat aluatul. Şi eu sînt printre
cei norocoşi, modelaţi de intersecţii
fel de fel, de mîini, minţi şi suflete
altfel. Am revăzut de curînd, a cîta
oară, filmul „Pina”. Totul vibra în
mine ca la prima atingere. Parcă
înregistram pentru prima oară imagini,
mişcări, cuvinte, ritmuri puternice.
Emoţia pură s-a instalat, din nou,
în mine. Pina Bausch... şi o sumă
de poveşti despre ea. Cu ea. Cu
spectacolele ei. Prim plan cu artiştii
– dansatori. Îi privesc cum tac. Gîndurile
se aud... acolo şi în mişcare - gest
este Pina a fiecăruia, a experienţei
unice şi particulare a fiecăruia. Din
suma acestor perspective, la care se
adaugă sau nu cea personală, se naşte
o Pina Bausch. Mintea ei ascuţită
ca un brici sculptează mişcări în
corpuri. Ce se întîmplă apoi... ireal!
Miracolul.
La începutul anilor 70, spaţiul
nostru cultural a fost populat de
miracole. Ciulei, Pintilie, Penciulescu,
Esrig, Vlad Mugur, Bortnovschi. De
pildă. La Teatrul Mic şi, pe urmă,
la Teatrul Ţăndărică, pe Calea Victoriei,
„Nocturne 9 1/”. Miriam Răducanu,
Gigi Căciuleanu, Jonny Răducanu.
Miracol! Şi asta însemna libertate.
Miriam Răducanu este un fenomen
născut din energie. Mişcările ample
ale Pinei Bausch sau ale Maiei Plissetskaya
au pandant în mişcările mici, rupte,
sacadate născute de Miriam Răducanu.
Le recunosc dintr-o mie. Gina Patrichi
mi-a povestit cum Miriam a învă-
ţat-o prin gest drumul spre sensul
unui cuvînt şi acţiunea pe care o
comandă acesta. Corpul împinge
mintea spre cuvînt. Tot aşa cum în
muzică, corpul conduce mintea spre
sunet. Miriam l-a condus pe Gigi
Căciuleanu spre sine. Cu o putere
fantastică susţinută de o intuiţie pe
care artiştii rari o au. Şi de asta, în
orice face El este şi Ea. Miriam l-a
iniţiat în formele complementare
baletului, cele ale dansului modern.
Avantgardă totală atunci. Dar l-a şi
dezinhibat. L-a învăţat să-şi elibereze
mintea ca să lase corpul să înnebunească.
L-a convins să plece la Moscova. Şi
acolo a fost Maia Plissetskaya. Una
dintre cele mai superbe poveşti cu
şi despre oameni pe pămînt. Mîinile
ei... aripi de înger. Un corp fără reguli,
deasupra gravitaţiei. Acum un an
eram la Moscova, la scurt timp după
moartea ei de la Berlin. În faţa
casei ei erau valuri de flori proaspete
şi delicate. Zeci şi zeci de oameni,
foarte mulţi tineri veneau în fugă, se
opreau şi tăceau. Îi simţeam, de
undeva, privirea ei aprigă. Şi fîlfîitul
aripilor. M-am înălţat.
Pina Bausch îl invită pe Gigi
Căciuleanu la Essen-Werden, iar în
1973 se stabileşte în Franţa, face
la Nancy Studioul de Dans Contemporan.
În 1978 este la originea creării
Festivalului de Dans de la Aix-en-
Provence, una dintre cele mai importante
şi novatoare platforme de dans. Absolut
întîmplător am văzut la Paris, la
începutul anilor 90 spectacolul lui
„La Folle de Chaillot pour Maia
Plissetskaia”. Gigi. Miriam. Maia.
Pina.
Ca o întoarcere în timp, am văzut
acum, la Teatrul Mic, „Un minut de
dans sau Uf”. Am stat o oră în Laboratorul
lui Căciuleanu. Mi s-a permis intrarea
într-un mic templu unde are loc o
confesiune. Unul dintre ritualuri.
Acum zece ani, la 3 dimineaţa plecam
din Avignon cu un autobuz spre
Carrierre de Boulbon. Locul sacru al
lui Brook şi al „Mahabharatei”. Şi, de
ce nu, al „Danaidelor” lui Purcărete.
În bezna nopţii, bîjbîind un loc în
micul amfiteatru, într-o tăcere de
dincolo de pămînt, am înţeles ce dar
primesc. O oră în laboratorul intim
al rebelului Bartabas, fondatorul
conceptului de teatru – ecvestru. Alte
simţuri funcţionau mai mult decît
văzul. Auzeam sforăituri de cal, paşi
în cerc mic, şoapte, nările adulmecau
miros de carne de om şi de cal umede
în roua dimineţii ce va să vină. Sau
poate că nu. Poate că erau doar în
mintea mea. Zorii sfioşi m-au lăsat
să-l văd pe Bartabas, Artistul, şi pe
Calul său, Însoţitorul său. Un ritual
unic, într-un laborator unic. Privindu-
l pe Gigi Căciuleanu pe scena
Teatrului Mic, m-am simţit poate
pentru prima oară atît de aproape de
mintea lui. Într-un spaţiu intim, în
acel laborator în care, fiind liber,
creezi. Teatrul, arta înseamnă libertate.
Un leit-motiv al Maeştrilor. Privindu-l,
ascultîndu-l, însoţindu-l, am intrat
în starea despre care îmi vorbeau
părinţii mei după „Nocturne”. Aceea
de libertate. De Oriunde şi de Oricînd.
Şi „Nocturne” au făcut o fantă ca
să intre lumina şi aerul proaspăt al
libertăţii. Orice greutate a prejudecă-
ţilor, orice calvar al şabloanelor este
abandonat aici. Aşa înaintăm unii
spre ceilalţi. Unii ca să aducă Darul
Creaţiei, ceilalţi, ca să-l primească.
Înaintînd spre Gigi pot să desluşesc
cîte ceva din sensibilitatea lui, din
inteligenţa vie, ca şi corpul lui, ca
şi cuvîntul lui. Ca şi fiinţa lui. Înaintînd
spre Gigi o prind în braţe pe Miriam.
Îi simt şi îi înţeleg pe actorii care sau
abandonat, seduşi în templul
dansului, teatru-dansului, dansteatrului.
Templul lui Gigi Căciuleanu.
Acum, altfel mă duc spre „OuiBaDa”,
spre performanţa din „Mozartsteps”
sau spre „Vivaldi şi anotimpurile lui”,
o poveste în alb, pură ca spuma mării,
despre căutare şi iubire. În aceste
aventuri, după Căciuleanu merg actori,
tineri sau nu neapărat. La Bucureşti,
la Sibiu, la Tîrgu-Mureş. Mi-a spus
cîndva că nu sînt scene mari şi scene
mici, ci doar spectacole mari şi
spectacole mici... Cîte spectacole,
atîtea şcoli cu Maestrul. Poveşti despre
zboruri şi despre adîncuri. Despre
sine şi despre ceilalţi. Despre fiinţe
şi despre artă. Despre libertate şi
despre umanitate.
Uneori, starea mea de graţie se
numeşte Gigi Căciuleanu. Miriam
Răducanu. Maia Plissetskaya. Pina
Bausch. Bach. Mozart. Maria Tănase.
Vivaldi. Închid ochii ca să fiu cu mine
însămi şi cu ei.
