Mult discutata şi disputata carte a Martei Petreu Diavolul şi ucenicul său, recent apărută la Polirom, nu este nici o punere sub acuzaţie a lui Mihai Sebastian şi nici măcar a lui Nae Ionescu. Atmosfera de procesivitate, de reglări de conturi, de critică sau de apărare pătimaşă şi patetică a trecutului a creat un stereotip mintal potrivit căruia orice pronunţare asupra acestui trecut - începând cu perioada interbelică şi terminând cu evenimentele din decembrie 1989 - este, forţamente, un rechizitoriu. Această cheie de lectură întunecă deseori judecăţile, perverteşte sensul textului; nu există o probă mai bună a acestui tip de stereotipie decât avalanşa de texte care a semnalat succesul cărţii, deocamdată sulfuros. În societatea post-comunistă (urmând uneia post-bizantine), vigoarea invectivei devine aproape singurul mod de-a te face auzit. Răzbate ceva din excitaţia disputelor teologice despre lumina increată, vibrând de imprecaţii monahale (sau a graeculilor din jurul Hipodromului), peste care se suprapune vuietul luptei de clasă. Moderaţii sunt clasaţi automat papălapte.
Cartea Martei Petreu, spuneam, nu este, nu cată să fie, nicidecum un rechizitoriu, cum au fost unii ispitiţi să afirme. Autoarea încearcă un demers de natură psihologic-psihanalitică, pe care-l urmăreşte cu rigoare. întreaga carte este străbătută de unul şi acelaşi fir roşu: dependenţa psihică a lui Mihai Sebastian faţă de Nae Ionescu, aproape fără abatere din 1927 până în 1934, apoi subterană şi mai puţin tiranică, dar insistentă, după publicarea faimoasei prefeţe la De două mii de ani, până la moartea lui Nae în 1940 şi chiar dincolo de mormânt, în visele lui Sebastian. Este o tentativă, trebuie să o spunem: reuşită, de restituire a unei pasiuni, a avatarelor unor sentimente şi resentimente, prinse în focul istoriei unei epoci mai mult decât frământate.
Firul roşu despre care vorbeam este, prin urmare, împletit. Aventura celor doi bărbaţi ţine de datele psihologiei analitice şi ale istoriei contemporane.
Ignorăm aprape totul despre familia, copilăria şi prima tinereţe a lui Sebastian. Notele specifice ce le deosebesc de soarta şi mentalitatea altor familii mic burgheze evreieşti "de la Dunăre" nu le ştim. Fratele mai mare, Poldy, a emigrat în anii 20 în Franţa, uitând, atât cât se poate (adică puţin), România. Sebastian vorbeşte despre un eveniment care i-a marcat viaţa în sens negativ la vârsta de şaptesprezece ani. A fost acest eveniment unul erotic sau de o altă natură? Mister. Mai suntem informaţi că, elev de liceu, la o vârstă când sensibilitatea este maximă, iar influenţele se stabilesc tiranic, viitorul Mihai Sebastian, pe atunci doar Iosif Hechter, îl întâlneşte pe Nae Ionescu, la liceul din Brăila.
Aşa cum a arătat Hannah Arendt în cartea ei despre antisemitism, "vina" arhaică a evreului suferă mutaţii, din ce în ce mai precipitate, în cursul secolelor. După ce este perceput ca deicid, evreul devine un criminal economic, apoi reprezentantul unei umanităţi inferioare. La începutul secolului XX el întrupează, mai ales în ochii bunei societăţi a saloanelor aristocratice, un caz excepţional şi trist: un soi de nevrozat grav, purtătorul unei nenorociri ereditare care îi conferă o stranie putere de seducţie, dar îi şi întunecă însuşirile inerente. Aşa este, ca personaj literar, evreul proustian. Hannah Arendt arată în mod strălucit, în Antisemitismul că acestă condiţie, în aparenţă mai favorabilă, mai binevoitoare, este de fapt calea către Şoah, căci între eutanasierea bolnavului mintal şi lichidarea în masă a evreilor în marginea gropilor comune şi în camerele de gazare există o sinistră apropiere.
Sebastian este un personaj proustian care a prins viaţă, un Swan în carne şi oase. Cât de mult este această întrupare influenţă literară (scriitorul român fiind un competent cititor şi comentator al Căutării timpului pierdut) şi cât individualizarea unei situaţii obiectiv-istorice, rămâne de discutat. Personal nu cred că poţi fi fabricat de literatură. Nepoata lui Sebastian, Michčle Hechter (care a scris o carte: M&M, apărută la Paris în 2000), remarcă pseudonimul "Sebastian": un astfel de pseudonim nu poate fi inocent. Sfântul Sebastian, cu trupul său luminos şi superb, străbătut de săgeţi (o temă curentă a picturii europene, până la acel tablou al lui Guido Reni de la muzeul din Bologna, care tulbura în străfunduri pe homosexualul Mishima), este un simbol al cultului masochist al suferinţei şi, nu mai puţin, un recunoscut patron al gay-ilor. Relaţia dintre masochism şi anumite forme de homosexualitate nu mai este de demonstrat. Amestecul de voluptate şi durere se realizează în penetraţia anală. Dar homosexualul de acest tip este masochist moral, nu numai pentru că acceptă şi se fericeşte de relaţia în care este dominat, dar şi pentru că simte că fericirea lui este într-un anumit mod legată de discriminare, de punerea la zidul infamiei, acest tratament fiind, în grade diferite, practicat şi în societăţile tolerante (numai recent mişcările de tip gay pride şi-au propus combaterea integrală a unei astfel tratări). Că Sebastian era homosexual, pesemne latent, există indicii: pseudonimul ales, cum am văzut; fiascourile lui sexuale cu femeile (semnalate ca "năruire", cel puţin de două ori în Jurnal); în fine, relaţia cu Nae Ionescu, cel mai probabil la modul masochist-moral. Într-adevăr, constatând că Sebastian, evreu, se leapădă de toate avansurile prieteneşti pe care i le oferea lumea culturală românească şi chiar le condamnă cu pana cea mai neagră (o face cu cercul "Vieţii româneşti", cu Lovinescu, cu G. Călinescu) ni se pare că ataşamentul masochist-homosexual este mai în măsură decât orice altă explicaţie să dea seama de fidelitatea servilă faţă de Nae Ionescu.
Există într-o scrisoare a lui Sebastian către M. Eliade relatarea unei excursii la Balcic unde "diabolicul" Nae poseda o vilă. Sebastian merge acolo în vara lui 1934, adică în imediata urmare a publicării romanului De două mii de ani şi a prefeţei, momente de scandal care ar fi trebuit să fie de maximă tensiune între discipol şi diavolul său. Deşi proiecta să stea pe malul mării doar până seara, rămâne patru zile în vila profesorului, înzestrat de acesta din urmă cu un costumaş de marinar! Zile pe care le găseşte foarte plăcute. O astfel de relaţie este prin dependenţă, prin infantilizare, prin plăcerea pe care o provoacă, una tipic sado-masochistă. Mai târziu, îndepărtarea de Nae Ionescu (ar fi trebut să fie salutară!) provoacă melancolice aduceri aminte, moartea lui subită un plâns irepresibil, iar defunctul apare în visele lui Sebastian ca un "director" culpabilizant şi autoritar.
Lui Sebastian, care se recunoaşte, cavalereşte dealtminteri, evreu, nu-i place să frecventeze alţi evrei. Când "Cuvântul" dispare nu mai ştie unde să se ducă. În timp ce cei pe care îi insultase şi cercul din jurul acestora îl protejează (M. Ralea, Al Rosetti) atenţia lui se îndreaptă către aristocratul-literat Antoine Bibescu. Acest amic al lui Proust va fi gata să-l acepte ca pe un evreu bolnav de evreitate, la modul descris de Hannah Arendt. Iar Sebastian este gata, de asemeni, să se lase consolat.
În conştiinţa culturală românească Sebastian a fost mai întâi o figură palidă. Apoi a fost o falsă icoană comunistă prin publicările parţiale ale anilor şaizeci şi deformările de rea credinţă la care a fost supus. După 1989, şi mai ales după apariţia Jurnalului (atât de aşteptat, celebru încă înainte să fie citit), a devenit un mit puţin searbăd, mitul omului curat, urmărit, zdrobit de istorie, al victimei pure. Un mit nu este, prin definiţie, supus probei realului, dar el trebuie să reziste la timp. Acum, graţie studiului Martei Petreu, ne apare un Sebastian care nu mai este o butaforie, un angel cu aripi de dantelă, ci un om cu mari zone de umbră, parcurs de contradicţii, sfâşiat, dar şi simbolul dureros, săgetat, al unei epoci care continuă să ne obsedeze. Interesul pentru personalitatea lui Mihai Sebastian iese sporit din încercare.
