Cristian Rădulescu. Vă mulţumesc pentru
cuvintele frumoase şi pentru povestirea
Avataruri infidele, care m-a interesat. Vă
sugerez să vă mai gîndiţi puţin la titlu, e cam
preţios faţă de conţinut, chiar dacă preţiozitatea
poate fi luată ca o ironie.
Delia Ibrahim. Mesajul dumneavoastră,
sosit din Piatra-Neamţ, reprezintă o curiozitate
prin faptul că e trimis prin e-mail, deci aveţi
o relaţie normală cu calculatorul, dar textele
sînt scrise de mînă şi scanate. Bizareriile nu
se opresc însă aici. Cele două poeme, care
s-ar încadra în categoria pastelurilor, se
referă pe arşiţa asta la vară şi respectiv
primele zile ale primăverii. Nici asta n-ar fi
o problemă. Dar iată cum sună prima
strofă a poemului „Feerie de iarnă”: A căzut
zăpada pe muntele semeţ/ Totul e tăcere
în acest îngheţ / Strălucind de nea copacii
par mai falnici / Şi aerul vibrează de puritatea
iernii. Aveţi clare pretenţii de prozodie clasică
şi nu puteţi păstra măsura pe patru versuri
şi nici măcar nu izbutiţi în această strofă,
dar şi în altele, să realizaţi două nenorocite
de rime împerecheate. În altă strofă rimaţi,
vorba vine, „chip – nimic” . Ceea ce este grav
este că vă declaraţi profesoară şi încă de
franceză! Sper că minţiţi. Altfel vai de copiii
care ajung pe mîna dumneavoastră. Atîta aţi
fost dvs. în stare să deprindeţi, ca versificaţie,
de la Verlaine şi Baudelaire sau de la
Victor Hugo (hélas!)? De naivitatea textului,
de care s-ar ruşina şi un elev de clasa a VI-a,
ce să mai zic!? Nu pot să spun decît – în
numele înaintaşilor Văcăreşti – ruşine dvs.
şi şcolii româneşti! Sper să se găsească, sub
Piatra aceea, un inspector şcolar cu un rest
de conştiinţă care să vă arunce afară din
învăţămînt.
Vasile Pin. Bag de seamă că versurile
pe care le-aţi trimis au fost drecţionate,
cel puţin în prima fază, către revista Melidonium
(??). Nu am auzit de această publicaţie şi
aş putea să vă spun că, dacă le-aţi trimis la
Melidonium, de el să aveţi parte. Totuşi, prin
textele pe care le-aţi expediat, există
cîteva sintagme care mi-au atras atenţia şi
ar fi păcat să nu vă încurajez cît de cît. Iată
un pasaj mai izbutit: substantivul acesta s-a
retras într-o pagină albă/ până la brâu/ timpul
a descălecat de pe tânărul armăsar şi corăbiile
au trecut/ verbul. Dar toate textele conţin şi
absurdităţi, fragmentele nu se leagă între
ele, nu există niciun fir logic al poemului. Eu
înţeleg că dvs. trăiţi nişte „stări lirice”, aveţi
nişte viziuni cărora le daţi o formă verbală.
Dar asta nu este suficient. Vă pîndeşte ridicolul:
am făcut un gard s-a uitat un om/ dincoace
pur şi simplu ploua torenţial şi lupului i-au
ieşit pistrui/ am mai pus metereze s-a
uitat un gutui/ glonţul lui galben îmi mângâia
floarea pe care-o iubisem amară/ am
aşezat unele peste altele trupurile care-au
lăsat semne de ciudă s-a uitat o cioară/ şi
s-a făcut noapte/ precum o biblie coborâtă
în stradă etc. (tango de gutui) Nici măcar
amuzant, necum să trezească interesul
cititorului, de ce ar citi el asemenea incoerenţe?
Dacă veţi reveni la o comunicare raţională,
vă voi citi şi data viitoare.
Atena Ivanovici. În texte care au în general
un nivel acceptabil aveţi pe-alocuri scăderi
stupefiante, cîte un vers final care strică
tot poemul. Gustul vă trădează foarte
uşor, cădeţi în dulcegării pe neaşteptate,
apoi reveniţi la normalitate cu aceeaşi uşurinţă.
A trebuit să intervin puţin în texte ca să
nu vă faceţi de rîs. Cu aceste observaţii,
reproduc nişte poezii. Fiţi mult mai grijulie
şi exigentă.
circuitul apei în natură
pe cer sunt nori perfecţi
ploaia cade perfect
seminţele încolţesc perfect
în pământul reavăn
un soare perfect răsare
florile cresc perfect
apa se evaporă din lacurile
perfecte
pe cer sunt iar nori perfecţi
un om imperfect
priveşte şi plânge
cele şapte porunci ale zilei de
duminică
duminica se vorbeşte în şoaptă
se respiră înalt
se lasă uneltele la uşa orelor
şi se păşeşte tiptil printre bătăile inimii
duminica se frământă timpul cu puţină drojdie
să crească
până coboară sufletul din cer
aproape de mine
mi-a spus cineva să scriu despre mine
despre turnul aproape de fildeş
cu porumbei crescuţi la ferestre
plătit în rate
câte 100 grame de sânge pe lună
timp de vreo 20 de ani
despre liniştea serilor aproape întreagă
când timpul uită să existe
despre indiferenţa zilelor de luni
aproape la fel ca a celor de marţi
despre atâtea şi atâtea lucruri
aproape normale
despre mine însă
nu e nimic de scris
Aştept în continuare textele şi opiniile dvs.
numai la adresa e-mail:
posta.romlit@gmail.com.
